Barbenheimer

În weekend au aterizat peste noi două filme despre care am înțeles că au fost lansate simultan worldwide, Oppenheimer, respectiv Barbie. Le-am menționat în ordinea în care m-am dus să le văd, începând sâmbătă cu cel serios, terminând astăzi cu cel mai ușurel, cum credeam în sinea mea că va fi glumița video cu Margot Robbie și Ryan Gosling în rolurile principale.

O să încep, totuși, cu Barbie, pentru că, sincer, mi se pare cel mai bun dintre cele două filme. Luate la pachet, dau combinația din titlu, pe care-am auzit-o și eu la radio, dar pe care m-am gândit să o asociez imaginii unui Ryan Gosling cu nurcă și bentiță, musculos nevoie mare, romantic, cu medalion ecvestru la gât și harnașament la nevoie.

Nu cred că a fost comedie la care să râd mai tare, cel puțin nu în memoria recentă. Glumele vin unele peste altele, combinația de political corectness cu satiră și parodie nu se mai oprește, muzica, impecabilă, tehnica de filmare aducând cu stilul Black Mirror din episodul USS Callister, o altă nebunie cu Jesse Plemons în rolul unui soi de Căpitan Kirk trecut de partea răului.

Dincolo de faptul că filmul în sine este original într-un mod care pur și simplu nu se poate descrie în cuvinte, acesta reușește să fie și comedie, și muzical, și satiră, și construcție epică fantasy, cu cap și coadă, și mesaj feminist urmărit cu rigurozitate, fără prea mari stridențe, până la final. Din acest punct de vedere m-a deranjat puțin stereotipia femeii de culoare pusă în poziție de autoritate în lumea utopică Barbieland, în opoziție cu bărbatul alb care conduce corporația răuvoitoare din lumea reală.

O altă inserție care nu mi-a plăcut ține de mesajul subliminal cum că obezitatea, precum climate change, e un fapt împlinit, pe care nimeni nu-l mai poate schimba. Observ tendința asta mai nou și în reclame de a introduce în cadre tot soiul de persoane obeze, în opoziție vădită cu ceilalți actori, de parcă obezii ar fi un soi de minoritate sexuală cu drepturi care se cer apărate. Ca om care se luptă de mulți ani cu obezitatea, trebuie să o spun clar și răspicat: e o boală care aduce grave prejudicii sănătății în primul rând, o boală care poate și trebuie vindecată de fiecare om în parte. Vina, sigur, ține și de modul nesănătos de viață al fiecăruia, de alegerile proaste în alimentația de zi cu zi, dar și de porcăriile dulci din mâncare, unde zahărul a devenit omniprezent și atotstăpânitor. Dar asta, mă rog, e o discuție mai veche. Revenind, din punctul meu de vedere o persoană obeză nu avea ce căuta printre personajele principale ale Barbie, decât dacă distribuția de obezi a devenit un criteriu suplimentar pentru calificarea la Oscaruri. Dar, despre nebunia colectivă a Academiei de film americane, altă dată.

Lăsând aceste obiecții minore la o parte, mi-a plăcut la Barbie că reușește să se adreseze tuturor categoriilor de vârstă, deși cred că adolescentelor care s-au prezentat în masă la film îmbrăcate în roz le-au scăpat multe subtilități, cum e cea din debutul filmului, o parodie la Odiseea spațială, care m-a scuturat în scaun de râs.

O să-l mai văd încă o dată la Cinema. Nu mă satur de Ryan Gosling lacrimogen, cu deltoizi și six packs, cu blană de nurcă, dansând, cântând, într-un ridicol absolut sublim, de neuitat, de neratat.

Încă două observații despre Barbie: mi-a plăcut structura narativă, de tip călătorie inițiatică printr-un portal, cu scopul salvării lumii personajelor. Iarăși, un soi de paralelă cu USS Callister. Și, da, riscul imens asumat în primul rând de actori. Pariul a fost pe măsură și, din punctul meu de vedere, le-a ieșit de minune.

Cât despre Oppenheimer, o să fiu destul de concis. Actorii joacă impecabil, în primul rând Cillian Murphy în rolul principal. Apoi Emily Blunt, Matt Damon, Robert Downey Jr., fără a-l mai menționa pe Gary Oldman în rolul președintelui Truman.

Ce am găsit, însă, obositoare a fost construcția mult prea elaborată a poveștii, cu tot felul de inserții și deplasări ale firului epic, înainte, înapoi, pe atât de multe nivele că, la un moment dat, aproape le pierzi șirul. Na, ce să zic, stilul lui Nolan, care se ia prea mult în serios și păcătuiește printr-un manierism care, cel puțin în Interstellar, îți iese pe nas. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o, bă ce Einstein al cinematografiei sunt io, luați cu pâine că-i bun.

Altfel, legat de faimosul citat al lui Oppenheimer din Bahavat Gita, acela cu Moartea și distrugerea lumilor, o să folosesc și eu tot un citat, de data asta al unei piese, Vault 69, aparținând unei trupe de grindcore din Austria, Nuclear Monstrosity, de pe albumul: So Let’s Nuke’m First. E un soi de intro ce mimează o reclamă din anii ’50, cam ca paragrafele-motto utilizate de Philip K. Dick în a inaugura capitolele din capodopera Ubik.

Deci, doamnelor și domnilor, Nuclear Monstrosity (care sună ca un soi de porcușori sovietici scăpați de la Cernobîl – aviz amatorilor, genul grindcore, cu variațiuni ca goregrind, pornogrind, pornocore, nu este indicat celor slabi de inimă):

Our American way of life, isn’t it grand? Peace, freedom and bacon & eggs, seams perfect but what if is not? Friends, your future may not be as secure as you think. Where would you be when the atomic bombs fall? You can secure your family’s future by reserving a spot in a state of the art underground vault from Vaultech. That’s right, Bob, act now and your family can wait out the horrors of nuclear devastation indoors. The vault will have all the improvements of your modern day home and it’s attractive. And, Sally, in the vault you might meet that special someone, just as you would on the surface. And in a few short years you and your fellow vault dwellers will repopulate our great country. And, Billy, you’ll have lots of small kids to play with. Reserve your family spot in a state of the art underground vault today. Sign up now and prepare for the future!, am încheiat citatul.

Sursa imaginii: trailerul de pe Youtube.