Ce-am mai văzut #7

1. Alien: Romulus (Fede Alvarez, 2024)

Mult peste așteptări, într-un decor cu epave spațiale și exploratori temerari ce doresc să recupereze o serie de capsule în care nădăjduiesc să călătorească în stază, criogenizați, până la o planetă aflată la câțiva ani lumină depărtare, adevărat rai față de colonia minieră în care se află.

Decorurile m-au dus cu gândul la primele minute din seria Star Wars cu Daisy Ridley, în care eroina își câștigă existența recuperând și valorificând piese de schimb din nave interstelare eșuate în urma unor lupte legendare. Însă pe când, în Star Wars, acestea au reprezentat doar un intro ce deschidea încă o altă serie, în Alien: Romulus imaginile cu epave misterioase care îți aprind imaginația se succed, cu suspans bine dozat, peste jumătate din film.

Până când survine dezastrul. Sângeros, ca în orice Alien care se respectă.

2. Kinds of Kindness (Yorgos Lanthimos, 2024)

M-am dus pentru Emma Stone (Irrational Man, La La Land) și Jesse Plemons (Breaking Bad, El Camino, The Power of the Dog, Civil War). Trebuie să recunosc că am digerat cu greu Poor Things, pentru care Emma Stone și-a adjudecat un al doilea Oscar, abordările violent-suprarealiste ale lui Yorgos Lanthimos ducând estetica urâtului într-o zonă de grotesc-erotic pentru care îți trebuie nu doar o minte deschisă, ci, mai ales, stomac, dacă nu intestine de-a dreptul, ca într-un concert grindcore care se respectă.

În fine, filmul e spart, postmodern, în trei povești. Prima se țese în jurul unui individ, jucat de Jesse Plemons, care primește de la binefăcătorul său (Willem Dafoe) misiunea de a se izbi cu mașina într-un alt vehicul, condus de un individ care consimte, astfel, să piară în accident.

O a doua poveste o are în prim plan o femeie de profesie biolog marin, singura supraviețuitoare a unei riscante misiuni pe mare. Soțul, un polițist cu ușoare probleme psihice, suspectează faptul că făptura care s-a întors, în mod inexplicabil, de pe mare, nu este soția sa și o supune la o serie de încercări și cazne. Avem de toate: violență domestică, manipulare și presiune psihologică, schizofrenie, canibalism, orgii. Într-o secvență, Emma Stone, în rolul substitutului de soție, recreează mersul sacadat pentru care a luat Oscarul în Poor Things.

În fine, la creme de la creme ni se oferă în povestirea a treia, în care personajele principale, interpretate tot de Emma Stone și Jesse Plemons, umblă din oraș în oraș într-o căutare perpetuă a celei profețită drept Aleasa, ca parte a unui cult cu sediul undeva pe malul mării, având drept capelă o saună, precum și o fântână folosită ca unică sursă de apă, necontaminată. Astfel, personajul interpretat de Jesse Plemons cară mereu după el o canistră cu apă chioară. În pielea acestui hipster deraiat, cu pantaloni din cânepă și sandale, actorul face un rol de zile mari.

Când, în cele din urmă, ea este exclusă din cult ca urmare a incapacității de a reteza legăturile cu soțul și fiica, nebunia atinge paroxismul. Aleasa pare a fi găsită în persoana unei doctorițe veterinar, după ce performează o înviere într-o morgă, drept ceea ce era socotită încercarea supremă. Înviatul pare a fi cel călcat cu mașina din prima povestire, legându-se, cumva, cele trei narațiuni între ele.

În cult, fiecare se supune dorințelor sexuale ale unui guru interpretat magistral de Willem Dafoe, aflat, și de această dată, precum în Poor Things, în poziție de autoritate. Cultul în sine pare o combinație între precepte tantrice marca Gregorian Bivolaru și incantațiile psihedelice ale lui Yoko Ono, iar, cel puțin din acest punct de vedere, realizarea cinematografică a lui Yorgos Lanthimos este de-a dreptul remarcabilă, în ton cu simetria falsă a secvențelor care deschid și închid cele trei registre.

3. Joker: Folie a Deux (Todd Phillips, 2024)

Slab, mult sub așteptări, în pofida bunelor intenții ale lui Joaquin Phoenix. Încercând să-mi explic, pe parcursul celor mai bine de (chinuitoare) 2 ore, ce nu se leagă în filmul ăsta, mi-am dat seama, spre final, că hiba cea mai mare a fost însăși premisa, eronată, pe care a fost construit întreg demersul: idealizarea și justificarea crimei în serie, până-ntr-acolo încât să fie surprinsă într-un musical.

Primul Joker cu Joaquin Phoenix funcționează de minune tocmai pentru că violența la care acesta recurge este devoalată pe parcurs, în accese de o brutalitate spontană, survenită mai degrabă în virtutea instinctului de supraviețuire. Executarea în direct a unui fictiv realizator de talk-show-uri, interpretat magnific de Robert de Niro, venea să completeze imaginea de supraviețuitor a Joker-ului, ducând pelicula într-o zonă complexă, specifică dramelor și protestului social.

Din păcate, nimic din toate acestea nu s-au mai regăsit în Joker 2, diferența valorică dintre cele două filme fiind precum cea dintre prestația artistică a unui Robert de Niro comparativ cu cea a unei (botoxate?) Lady Gaga. Poate mi s-o fi părut doar mie că diva are buzele artificial umflate. Or fi fost de vină interminabilele cadre cu țigări sfărâmate între buzoaie, țigări molfăite, țigări prizate de el și de ea, de gardieni, de avocați, de polițiști, de oamenii penitenciarului decrepit. Un manierism obositor, precum nesfârșitele inserții muzicale.

N-are sens să mă lungesc cu critica unui film pe care o să-l felieze alții mult mai aplicat și profesionist. Din păcate, nu funcționează nici ca muzical, nici ca film de artă (deși s-au mai văzut actori mainstream în astfel de producții, cum este Kirsten Dunst în Melancholia lui Lars von Trier), nici ca thriller psihologic (prea multe inconsistențe logice cu un Joker nesupravegheat în preajma unor femei, după ce în ultima secvență din Joker 1 se subînțelege că o lasă pe o asistentă într-o baie de sânge), nici măcar ca satiră socială (o fi fost gloata de susținători o trimitere la votanții lui Trump, iar Trump însuși o comparație cu Jokerul? Dacă da, șopârlele au fost mult prea subtile…).

Din punctul meu de vedere, o singură secvență definește întregul rateu: către finalul agonizant al filmului, pe niște scări ploioase el se milogește de ea să nu-l lase, că au de crescut un copil (?) împreună, iar el, sau ea, sincer nici nu mai știu care, îl imploră pe celălalt să nu mai cânte. Nici că se putea moment mai bun să dea glas gândurilor mele. Senzația, după două ore de chin, a fost că dacă-i mai aud pe vreunul dintre ei cântând ceva, orice, o s-o iau și eu razna. Cred că prin replica asta, Nu mai cânta, te rog, au recunoscut că s-au săturat de film și actorii, și regizorul, și muzicienii, și cameramanii, și ăia cu scenariul.

Câteva detalii salvează, totuși, ceva din acest film care păcătuiește, probabil, și pentru faptul că a generat un orizont uriaș al așteptărilor: costelivul Joaquin Phoenix, lumea urbană a unui Metropolis noir, încremenit într-un 80 capitalist perpetuu, precum și imaginea unui Harvey Dent, prăbușit în sala de tribunal, cu jumătate de față rănită, profetic, în urma unei explozii pusă de un salvator misterios al unui Joker ce sfârșește, într-un final ilogic, pe o podea plină de sânge, cuțitat în glumă de un coleg zurliu de penitenciar. Tristețe maximă și pastile.

Notă: imaginea reprezintă o captură aferentă trailerului oficial Kinds of Kindness (sursa: Youtube, accesat în 07.10.2024, ora 19:12)