Home

coperta ivanka

Vinerea, din două în două săptămâni, Clubul de Science Fiction Helion, din Timişoara, îşi ţine şedinţele. La sfârşitul unei astfel de întâlniri, am fost martorul unei discuţii între doi colegi de Cenaclu, despre erezii. Amândoi erau ferm convinşi că toate curentele eretice din zorii creştinismului erau la fel de îndreptăţite la titulatura de Teologie Oficială şi că doar mecanismele adeseori pervertite ale votului în sinoadele ecumenice au consacrat varianta de creştinism pe care noi o cunoaştem în prezent. Concluzia lor era aceea că este inutilă practicarea creştinismului câtă vreme nu poţi deosebi între variantele consacrate sau eretice de practicare a acestuia decât prin vot. Căci dacă dogma ajunge să fie votată, unde mai este Cunoaşterea Absolutului?

Nu am intervenit în respectiva discuţie, însă am plecat de la şedinţa aceea de Cenaclu hotărât să aflu mai multe despre modul în care dogma creştină a trecut prin laboratorul sinoadelor ecumenice, mai ales ale primelor patru, din perioada 325 – 451 e.n. Aşa am dat peste cartea academicianului Endre v. Ivánka, “Elenic şi creştin în viaţa spirituală a Bizanţului timpuriu”. Acesta a predat la universităţi prestigioase din Europa, fiind profesor titular la Universitatea din Cluj, deţinând catedra de filologie şi istorie antică, până în 1944.

Profesorul Ivánka are o dublă specializare academică, filologie clasică şi istoria filosofiei. Din punctul său de vedere, filosofia bizantină nu este moştenitoarea filosofiei antice, ci varianta ei medievală (Endre v. Ivánka, Elenic şi creştin în viaţa spirituală a Bizanţului timpuriu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2012, pag. 126). Prin urmare, ereziile nu reprezintă variante neomologate prin vot ale învăţăturilor creştine, ci inserţii ale elementelor antichităţii greceşti în filosofia creştină. Învăţăturile creştine, teologia creştină, viziunea creştinismului despre Creator, Cosmos, om, fiinţă, morală, teorie, cunoaştere, iubire, raţiune etc., au fost elaborate cu mijloacele filosofiei greceşti. Influenţa excesivă a elementelor de filosofie antică a dus la naşterea ereziilor. (idem, pag. 10)

În demonstrarea acestei afirmaţii, profesorul Ivánka porneşte de la analizarea principiului fundamental al filosofiei greceşti: “(…) cum a fost posibil ca din Unul (…) să vină la existenţă multiplul, diada sau un alt număr şi nu a rămas în sine nemişcat, ci din el a izvorât multiplicitatea lucrurilor” (idem, pag. 13). Vechii greci au postulat un întreg sistem de emanaţii intermediare, astfel încât Creaţia era distribuită existenţial, ontologic, pe Marele Lanţ al Fiinţei. Omul făcea şi el parte din acest Lanţ, între el şi Cauza Primă, Creator, fiind o serie de fiinţe intermediare. Origenismul, ca primă erezie elaborată din punct de vedere filosofic, rămâne tributar acestei perspective a emanaţiilor intermediare. Acest sistem filosofic reprezintă pasul către erezia care a zguduit din temelii Antichitatea târzie creştină: arianismul.

Arienii, încercând să înţeleagă Naşterea lui Hristos (a Cuvântului, a Logosului sau a raţiunii de a fi a tuturor lucrurilor) în termenii filosofiei greceşti, nu îl puteau concepe pe Acesta în afara Marelui Lanţ al Fiinţei. Aşadar, Hristos trebuia să fie o altă emanaţie intermediară, la fel şi Duhul Sfânt. Aceştia nu aveau cum să fie egali Tatălui, văzut ca Principiu Primordial al Emanaţiei. Dacă iniţial arienii aveau să fie învinşi la vot, în cadrul Sinodului de la Niceea, din anul 325, ca urmare a argumentaţiei Sfântului Atanasie cel Mare, ce s-a întâmplat ulterior ne îndreptăţeşte să credem că renunţarea la arianism se datorează mai degrabă unei elaborări adecvate a dogmei şi a filosofiei creştine în ceea ce priveşte hristologia, decât unor jocuri şi manipulări de culise.

Deşi Împăratul Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea pentru rezolvarea controversei ariene, iar arianismul a fost respins în cadrul acestui Sinod, ulterior arienii au reuşit să îl convingă pe Împărat de veridicitatea credinţei lor. Arianismul a câştigat teren în tot spaţiul roman, cei care mărturiseau crezul elaborat la Niceea intrând în defensivă. Este momentul apariţiei Părinţilor Capadocieni pe scena istoriei ideilor.

Părinţii Capadocieni sunt reprezentaţi de Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), de Sfântul Grigorie de Nyssa (Filosoful) şi de către Sfântul Vasile cel Mare (prieten al celui dintâi, frate al celui de-al doilea). Capadocia a fost o provincie a Imperiului Roman, din partea centrală a Asiei Mici. Intelectualii capadocieni au fost mult mai puţin influenţaţi de către şcolile de filosofie din Atena sau Alexandria. Trecutul cultural al Capadociei este reprezentat mai degrabă de formele spirituale ale dualismului iraniano-persan, decât de filosofia greacă.

Cea mai mare realizare a Părinţilor Capadocieni constă în elaborarea ideii că distanţa faţă de Infinit este aceeaşi pentru toate fiinţele emanate. Astfel, cine se află ontologic pe Marele Lanţ al Fiinţei, este la distanţă infinită faţă de Creator, iar această distanţă infinită este similară cu a celorlalte entităţi aflate pe Marele Lanţ. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt, fiind persoane divine, fac parte din Trinitate, restul fiinţelor aflându-se la distanţă infinită. Astfel, capadocienii biruiesc nu doar arianismul, ci şi rădăcinile spirituale ale acestuia, “ (…) modul de gândire grecesc din care a izvorât nu doar arianismul, ci şi origenismul. Şi, de fapt, nu doar învăţătura înrudită cu arianismul, ci şi învăţătura sa despre suflet şi fiinţă, care este miezul propriu-zis al sistemului său şi chiar cauza spirituală a învăţăturii sale despre Treime.” (idem, pag. 52, 53)

Alte două erezii notabile, nestorianismul şi monofizitismul, sunt tratate de către autor în aceeaşi cheie a decantării principiilor filosofiei greceşti, pe fondul rivalităţii culturale dintre şcolile de filosofie din Antiohia (Siria, teologie raţional-exegetică, Aristotel) şi Alexandria (Egipt, teologie speculativ-alegorică, Platon). Este fascinant, pentru orice observator al istoriei ideilor, modul în care filosofia creştină şi-a elaborat principiile, folosind instrumentele filosofiei greceşti, fără a-şi dilua însă specificitatea oferită de textele sacre ale Scripturii, ca expresie a învăţăturilor Mântuitorului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s