Ce-am mai văzut #8

Primavera, regia Damiano Michieletto, 2025

Un film care mi-a plăcut tare mult, despre viața lui Vivaldi intersectată cu cea a orfelinelor pe care le organizează în prima orchestră profesionistă a Europei. Povestea se țese în jurul relației platonice dintre compozitor, preot catolic celib și Cecilia, în rol de primă vioară, interpretată magnific de tânăra actriță Tecla Insolia.

Coloană sonoră impecabilă, imagini de epocă ale Veneției, ritm, tensiune dramatică, final deschis. Un suflu proaspăt în inflația de filme de acțiune americane, un lungmetraj pe care l-aș vedea iar și iar.

The Mandalorian and Grogu, regia Jon Favreau, 2026

Bun vizual, cu un umor savuros (Grogu înghițit de-o broască, Grogu înghițind un scorpion) pe alocuri, însă greu stând în picioare la o analiză la rece. Filmul este 80-90% din timp dominat de scene de bătaie atât de găunoase încât pare făcut pentru prunci de 8-10 ani maxim. Pedro Pascal îl interpretează pe Mandalorian în absolut toate scenele cu cască, încât te întrebi dacă este chiar el tocmit pentru rol. Își dă la un moment dat coiful jos, ca într-un meci de fotbal demonstrativ în care Messi, Ronaldo sau Haaland sunt băgați prin minutul 85, să închidă gura fanilor. Apoi, explicațiile din film că și-a dat cașcheta jos și că trebuie să-și răpună dujmanii care l-au văzut sunt atât de ieftine încât mai pierzi încă vreo 10-15 minute dintr-un fir narativ simplificat la maxim să digeri și o astfel de digresiune inutilă, pur comercială.

Sunt atâtea inconsistențe logice și narative încât nu are sens să le mai amintesc. Reținem pentru exemplificare un soi de lac plin de mâl, unde mandalorianul nostru găsește o armă ultimul răcnet cu care spintecă un piton gigant care apare mai târziu în peisaj și nu ocupă decât 2/3 din lacul cu pricina, Arhimede știe cum. Apoi găsește resurse șarpele Glykon să înghită doi viermi giganți, care erau inamicii feciorului lui Jabba the Hut, ajuns acum mare gladiator. Mandalorianul o fi având un soi de aură invizibilă de îl tot rata șerpălăul, viermii se pare că nu.

Interesant un vânător de recompense care folosește pălăria ca soi de scut și armă bio-energetică, dar se disipă și acesta în ciorba și mâlul generalizat al unui film făcut, efectiv, pentru popcorn și proști.

Gangs of New York, regia Martin Scorsese, 2002

Singurul film de până acum al legendarului regizor care nu m-a prins. Da, actorii sunt de primă mână (Liam Neeson, Daniel Day-Lewis, Leonardo di Caprio, Cameron Diaz, Stephen Graham, Jim Broadbent), însă violența mi s-a părut de multe ori gratuită (comparativ cu izbucnirile bine controlate și administrate din pelicule precum Goodfellas și Casino), iar personajele pe alocuri inconsistente cu motivația derivată din intrigă.

Bine filmat, însă cu o miză în scădere pe măsură ce filmul se apropie de rezolvarea conflictelor dintre personaje, fără prea multe întorsături de situație, fără tensiunea dramatică a filmelor care l-au propulsat pe Scorsese în elita mondială a regizorilor de film. Cel puțin aceasta este părerea mea.

Fjord, regia Cristian Mungiu, 2026

Au scris alții mult mai bine decât aș putea eu s-o fac vreodată despre acest film, așa că n-o să fac decât câteva observații de nuanță, care poate scapă altora la prima vedere, cum ar fi volumul 1984 al lui Orwell atunci când sunt preluate lucrurile unui defunct de azil. Sau, lesbianismul latent dintre cele două adolescente, similar legăturilor mai mult sau mai puțin amoroase dintre cele două tinere intrate la mănăstire în După dealuri.

Apoi, geniul lui Mungiu ca regizor de femei. Renate Reinsve ține aproape tot filmul și pare făcută pentru acest rol, însă aceeași senzație am avut-o urmărind-o și pe debutanta pe-atunci Cosmina Stratan în rolul Voichiței din același După dealuri. Cât despre Sebastian Stan, rolul lui și, implicit, măiestria sa ca actor reies abia pe final, în discuția încinsă cu procurorul de copii norvegian. Violența potențială, mascată sub o privire în aparență blândă sau bonomă, m-a dus cu gândul la ticurile și manierismul interpretării lui Trump în The Apprentice, prin simplul contrast al abordării unui rol precum cel din Fjord, în care inexpresivitatea și reținerea sunt pe primul plan, în opoziție cu interpretarea Donaldului, unde țuguirea gratuită a buzelor este la ordinea zilei.

Disclosure Day, regia Steven Spielberg, 2026

Sincer, mult zgomot pentru mai nimic, un alt film în care trailerul conține singura secvență memorabilă, cea în care o prezentatoare de film își înghite vorbele devenind posedată de extratereștri.

Emily Blunt își dă toată silința să interpreteze decent un rol fără prea multe nuanțe, Colin Firth așișderea. În rest, multă acțiune găunoasă, tot soiul de urmăriri ieftine prin oraș, interceptări de secret service și trafic de informații clasificate care se tot descarcă de pe un stick pe altul.

Nu scăpăm nici de porția de inconsistențe logice, atât de specifică filmelor americane ale momentului. Exemplificăm cu un moment găunos de-a dreptul, în care personajul principal, după ce este filat și urmărit trei sfert de film și scapă la mustață dintr-o casă asaltată de sepepiști, găsește dintr-o dată resursele interioare și motivația, învingându-și inexplicabil tot sictirul existențial, pentru a face pe Zorro cât să recupereze din mijlocul agenturilor o altă protagonistă. Ușor cu mitul salvatorului pe scări.

Într-un final, când ar trebui să avem și noi, auditoriul, acces la marile revelații ozenistice pentru care am fost chinuiți mare parte din film, țeapă, final cică în suspensie. Noaptea minții, a ideilor, a scenariului, pe principiul: nu contează marfa, important e ambalajul, să se vândă.

Leonora in the Morning Light, regia Thor Klein & Lena Vurma, 2025

Un film prea prețios și pretențios pentru gustul meu, care nu face decât să cadă, zgomotos, de la înălțimea mizei asumate, și anume de a surprinde biografia pictoriței suprarealiste postbelice Leonora Carringhton.

Aceasta se îndrăgostește nebunește în Parisul anilor 30 de un dizident german ce dispare, brusc, din peisaj odată cu izbucnirea războiului, fără să aflăm ce s-o fi întâmplat cu bietul om. Ea are o criză nervoasă și o ține din criză în criză, pe oriunde s-ar alfa.

Mi-ar fi plăcut să văd cum puseurile nevrotice ale artistei își găsesc exorcizarea pe pânză. Din păcate, filmul rămâne din acest punct de vedere abscons. O singură secvență recuperează, în opinia mea, o parte din tensiunea dramatică și anume cadrul prelungit al secvenței de final, în care ea își pregătește, ajunsă acum în Mexic, căsătorită, cu familie, o pânză și uleiurile pentru pictură, ca într-un fel de ritual expiator.

Backrooms, regia Kane Parsons, 2026

Un horror pe care mărturisesc că l-am văzut doar pentru Renate Reinsve. Nu ar fi prima actriță de prim rang care să apară în astfel de filme mai de nișă, un exemplu care îmi vine în minte fiind cel al lui Sydney Sweeney in Imaculata. Un alt exemplu, din sfera actorilor, este cel al lui Ralph Fiennes, care face un rol de zile mari în apocalipsa zombie După 28 de ani.

Filmul mi-a plăcut, atât pentru jocul actoricesc impecabil al lui Renate Reinsve, cât și pentru intrigă, pentru modul în care se acumulează suspansul, pentru dimensiunea SF-fantastic, pentru coruperea existențială a personajului principal chiar când părea că ajunge la liman în aventura explorării unui teritoriu necunoscut (cam ca Dale Cooper din Twin Peaks).

Mi-a plăcut și finalul, sumbru, deschis, despre cum putem fi aspru pedepsiți de forțe oculte mult superioare nouă dacă nu ne lansăm cu suficientă precauție și, de ce nu, cu smerenie în aventura mistică a cunoașterii.

Supergirl, regia Craig Gillespie, 2026

Film la care m-am dus, mărturisesc, pentru Milly Alcock, actriță care mi-a plăcut teribil în rolul junioarei Rhaenyra Targaryen, viitoare regină neînduplecată din Casa Dragonului, universul Game of Thrones.

Lungmetrajul este, însă, slab. În afară de tot soiul de extratereștri bizari (probabil generați cu AI, căci nu au niciun soi de adâncime de personaj, vin de nicăieri, latră niște vorbe neinteligibile, care ar trebui să sune exotic, și pleacă spre nicăieri), filmul nu oferă decât aceleași scene găunoase și inconsistente din punct de vedere logic al filmelor cu eroi americane, se bat, se tot bat, iar se bat, Superfata e capturată, apoi eliberată, apoi iar vânată, iar prinsă, rănită, subjugată, răscumpărată, și tot așa, bătaie, bătaie, și iar bătaie, fără nimic altceva.

Nu aflăm aproape niciun detaliu relevant despre dispăruta planetă Krypton, despre exilul tinerei, despre relația sa de rudă îndepărtată a cârlionțatului de ocazie Superman, interpretat episodic de un tinerel cu aer prosper și fresh, de parcă juca în niște reclame la after-shave.

Cireașa de pe tort, enervantul cățel Krypto, pentru a cărui salvare Superfata întră în tot soiul de buclucuri pentru a-și lua, pe final, niște limbi cu salivă pe obraji. Cam palidă recompensă pentru salvarea, a câta oară, a lumii și a planetei la pachet.

Dat fiind faptul că și Superman-ul din 2025, regizat de James Gunn, a fost la fel de slab, cu același scălâmbăiat cățel Krypto pe post de intrigă și deznodământ, îmi va fi foarte greu, spre imposibil, să mai urmăresc ceva din franșiza aceasta, cel puțin nu în următorii ani. Pelicula e, din păcate, precum o vacă mulsă până la epuizare în goana după profit, până n-a mai rămas decât un scheunat patetic de animal de casă lăsat afară, pe prag, înainte de a marca locul de vânzare și de a închide șandramaua cu totul.

Ultimul viking, regia Anders Tomas Jensen, 2025

Umorul negru este la el acasă în această fabulă despre egalitarismul de sorginte scandinavă obținut cu orice preț. Mads Mikkelsen face un rol fantastic în pielea unui bărbat ajuns la vârsta de 50 de ani, bun la suflet, însă cu probleme psihice, care se crede John Lennon și este atras, fără voia sa, într-o serie de încurcături prin care, alte personaje, unele bine intenționate, altele nu, îi întrețin iluzia, aducându-i alții de teapa sa pentru a reîntregi legendara formație Beatles.

Absurdul situației se suprapune cu o dramă de familie și cu un secret întunecat care ascunde multă violență domestică și relații complexe între frați.

Filmul merită văzut, o gură de aer proaspăt între atâtea blockbustere cu personaje absolut bidimensionale, fără trecut sau memorie, care au o singură trăsătură comună importantă, și anume aceea că reușesc să nu fie loviți de gloanțe.

Răsărit verde smarald, regia Yoshitoshi Shinomiya, 2026

M-am încumetat să vizionez această animație japoneză mărturisindu-mi completa ignoranță, atras de titlu și de cromatica aparte a peliculei. Trebuie să admit că nu am înțeles mare lucru, dincolo de mesajul ecologist (salvarea unei insule de lucrările distructive de infrastructură). Filmul pare mai degrabă pentru adolescenți, iar cu acest aspect pot fi de acord (trăiri extreme, romantice, anumite elemente care țin de temă sau de intrigă simplificate etc.), însă nu am înțeles mare lucru din dialoguri sau din rezolvarea propusă: declanșarea unor artificii speciale în toiul unui taifun.

Rămâne să mă mai documentez pe marginea acestui subiect, poate la următoarea animație japoneză de profil voi pricepe și eu mai multe.

Sursa foto: https://www.cine-max.ro/filme/film/primavera, accesat în 07.07.2026, ora 21:34