Jurnal de toamnă

Noiembrie – exilul pe-o insulă ceţoasă,

Trei piscuri ascuţite şi-un singur promontoriu –

Coliba mea-i surpată, pe-o culme mai stâncoasă,

Iar hornu-i plin de păsări ce croncăne notoriu.

Din crăpături, alene, se scurge tencuiala,

Sparţi sunt acum pereţii, cu ghioage de salpetru

Şi poate-n clar de lună s-ar stinge îndoiala,

De l-aş vedea, prin valuri, măcar pe Sfântul Petru.

Zdrobit, m-aştern pe plajă, în aburul tomnatic,

E-un aer mult prea tare pentru veştminte roase

Şi-n van aştern molitve pe ţărmul singuratic,

Grădina mea, uscată, n-are măslini, Hristoase.

Era, de mult, o vreme când trista mea cetate

Părea cu ziduri demne de casa unui duce

Şi-acum, când sunt mormane odăile-i pictate,

Ia-mă, Te rog, cu Tine, mă pune lângă cruce.

O insulă mi-e viaţa, prea rece şi străină,

Îndrăgostit de-o lume ce-ntruna Ţi-e vrăjmaşă.

Decât, la judecată, să fiu găsit neghină,

Mai bine dă-mi şi mie, curată, o cămaşă.

Aşa să plec, oriunde Ţi-ar fi porunca sfântă,

Grâu încolţit spre-atâtea, mai rodnice finaluri

Şi poate lângă crucea-Ţi, ce, neagră, nu cuvântă,

Am să ajung, ferice, păşind pe nişte valuri.