Este Dumnezeu responsabil de Holocaust?

Vara aceasta, am “devorat” o carte apărută la Editura Nemira în anul 2009, intitulată “Istoria lui Dumnezeu: 4.000 de ani de căutare a Divinităţii în iudaism, creştinism şi islamism”, scrisă de Karen Armstrong. Autoarea se declară umanistă şi a ajuns la acest profil spiritual după o îndelungată căutare a lui Dumnezeu, fiind o perioadă de mai mulţi ani călugăriţă. O mare parte a scepticismului european legat de ideea unui Dumnezeu creştin, care a luat trupul unui Hristos personal, se datorează ororilor petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, când, după unii, Dumnezeu ar fi fost obligat, a priori, să intervină şi să stopeze carnagiul care a dus la moartea a zeci de milioane de oameni (în special Holocaustul), mulţi dintre aceştia fiind civili nevinovaţi.

Ideea aceasta este prezentă şi în cartea de faţă, sub forma următoarei dileme:
-dacă Dumnezeu a vrut să intervină şi nu a putut, atunci şi-a pierdut atributul unei divinităţi atotputernice şi, deci, nu se mai poate identifica cu Dumnezeul creştin Pantocrator;
-dacă Dunmezeu a putut să intervină şi nu a vrut, atunci este un monstru. Karen Armstrong surpinde traseul spiritual al lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, care, după o copilărie marcată de religiozitate, ajunge în lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz şi Buchenwald.

Câteva citate sunt edificatoare asupra rănilor spirituale provocate de Holocaust:
“În prima noapte petrecută în taberele morţii, privind fumul negru ce se înălţa din crematoriul unde aveau să fie aruncate trupurile mamei şi al surorii lui, a simţit că flăcările îi mistuiseră credinţa pentru totdeauna. Se afla într-o lume care era corelativul obiectiv al lumii fără Dumnezeu închipuită de Nietzsche. “Niciodată nu voi da uitării liniştea nocturnă care mi-a luat pe vecie dorinţa de a trăi”, scria el peste ani. “Niciodată nu voi uita clipele care mi-au ucis Dumnezeul şi sufletul, prefăcându-mi visele în cenuşă”. ” (op. cit., p. 432)

“Într-o zi Gestapo-ul a spânzurat un copil. Ideea de a lua zilele unui prunc în faţa a mii de privitori îi tulbura până şi pe cei din SS. Copilul care, îşi amintea Wiesel, avea chipul unui “înger cu ochii trişti”, era tăcut, livid şi aproape liniştit când se îndrepta spre spânzurătoare. Unul dintre prizonierii aflaţi în spatele lui Wiesel a întrebat: “Unde este Dumnezeu? Unde?” Copilului i-a luat o jumătate de oră ca să-şi dea duhul, timp în care deţinuţii au fost obligaţi să-l privească în faţă. Acelaşi om a întrebat din nou: “Unde e Dumnezeu acum?” Iar Wiesel a auzit un glas dinlăuntrul lui răspunzând: Unde este El? Iată-L – e spânzurat acolo.” (op. cit., p. 433)

“Povestea spune că un grup de evrei L-a judecat pe Dumnezeu la Auschwitz, acuzându-L de cruzime şi trădare (…) Nu au aflat nicio scuză lui Dumnezeu şi nici circumstanţe atenuante, aşa că L-au găsit vinovat şi, ca atare, pasibil de pedeapsa cu moartea. Rabinul a pronunţat verdictul. Apoi s-a uitat în sus, spunând că judecata s-a încheiat, deci era timpul să-şi facă rugăciunea de seară.” (op. cit.,p. 433)

Înainte de a încerca un răspuns la dilema expusă de Karen Armstrong, ar trebui să vedem cine sunt autorii evenimentelor nefaste petrecute la Auschwitz. Ce găsim dacă ne focalizăm o clipă asupra profilului spiritual al liderilor nazişti direct responsabili cu aplicarea soluţiei finale?

1) ADOLF HITLER: cancelar al Germaniei şi apoi fuhrer al celui de-al III-lea Reich, foloseşte o retorică nimicitoare a supraomului. În viziunea acestuia, lumea se împarte în rase superioare (cum sunt arienii) şi rase inferioare (cum sunt iudeii sau popoarele slave). Spre deosebire de rasismul paternalist al elitelor secesioniste confederate din America războiului civil, rasismul hitlerist este unul malign, ducând la suprimarea fizică a popoare întregi. Este înfăptuit acest act în numele religiei creştine? A poruncit vreodată Hristos, care este întruparea Dumnezeului creştin, asemenea acte? Nu. Adolf Hitler a rupt-o cu creştinismul şi a dorit înfiinţarea unei noi religii ariene, prin reinventarea unor mituri şi tradiţii păgâne. Visa ca, la finalul vieţii, să se retragă în postura unui semizeu al acestei noi credinţe.

2) HEINRICH HIMMLER: şef al serviciilor secrete, comandantul suprem al lagărelor de exterminare şi lider al SS-ului, grupare de elită direct responsabilă de lichidarea fizică a civililor, în camerele de gazare. Himmler s-a născut într-o familie de catolici practicanţi şi a întors spatele credinţei. Zelul său anticreştin l-a depăşit chiar şi pe al lui Adolf Hitler. Himmler visa la crearea, cu oameni din rândurile SS, a unui ordin religios care să impună mistica noii religii. Sigla de pe chipiurile ofiţerilor SS era faimosul Toten Kopf, Capul de mort. În numele cui au efectuat SS-iştii genocidul? În numele unei religii a morţii (aşa cum o închipuie sigla de pe chipiu), nicidecum în numele Dumnezeului creştin, care Se defineşte şi Se revelează ca o divinitate a celor vii, nu a celor morţi.

Având în vedere scurtele portrete spirituale ale celor două personaje istorice de mai sus, de ce nu a intervenit Dumnezeu în stoparea Holocaustului? De ce să o fi făcut? Carnagiul celui de-al doilea război mondial nu a fost creat de o ideologie sau practică de inspiraţie creştină. Ce legătură poate fi între Dumnezeu şi doi antihrişti (folosesc termenul fără încărcătura eschatologică)? Responsabilă pentru Holocaust este ideologia naţionalistă în forma ei cea mai purulentă, rasistă, nicidecum teoria sau practica de sorginte creştină. Şi atunci, de ce să mai intervină Dumnezeu într-un Iad creat de oameni prin alungarea Lui constantă?

Europa secolului XIX şi a secolului XX a accentuat ridiculizarea, ponegrirea, insultarea şi, în cele din urmă, alungarea lui Dumnezeu din mai toate aspectele vieţii publice. Şi, atunci când rezultatul unei Europe naţionaliste, ne-creştine, este apariţia a două războaie mondiale, finalizate cu Holocaustul, unde este Dumnezeu de vină?

Pilda fiului risipitor, în varianta secolului XXI, arată în felul următor: un om avea doi fii. La un moment dat, unul dintre ei cere Tatălui partea sa de avere, se duce departe de Tatăl şi o cheltuie după cum îl taie capul. Văzând că a ajuns la faliment şi că moare de foame, fiul risipitor (Europa) nu se întoarce la Tatăl (Dumnezeu). Ba, mai mult, Îl face responsabil pentru tot dezastrul în care a ajuns! Iar Tatăl aşteaptă. Şi-ar da, din nou, inelul spre a-l pune pe mâna moştenitorului nedemn, ar tăia din nou viţelul cel gras, ar chema, iarăşi, muzicanţii pentru ospăţ şi veselie. Însă fiul risipitor n-aude chemarea Lui, ci şade apatic, din ce în ce mai pipernicit şi neînsemnat pe scena afacerilor mondiale, visând umanist la roşcovele porcilor.