Sfântul Filaret al Moscovei a fost un mitropolit însemnat al Rusiei ţariste, într-o perioadă în care aceasta nu mai avea patriarh. Demnitatea patriarhală fusese desfiinţată în anul 1721 de reformele ţarului Petru I, locul acestuia fiind luat de un Sinod dirigent, cu reşedinţa la Petersburg. Ca şi cum această ingerinţă a absolutismului ţarist în treburile Bisericii nu ar fi fost de-ajuns, a fost inventată funcţia de ober-procuror. Acesta ţinea, chipurile, legătura între ţar şi Sinod. În fapt, ober-procurorul avea drept de veto în cadrul deciziilor Sinodului, putea cenzura actele Sinodului şi a devenit, în timp, mai important decât Sinodul în sine.
Sfântul Filaret a intrat în conflict cu ober-procurorul vremii sale asupra unor chestiuni importante, dintre care cea mai însemnată a fost reluarea traducerii Bibliei în limba rusă. Ca în multe părţi ale Europei, traducerea Sfintei Scripturi într-o limbă naţională a creat, de multe ori, controverse inerente procesului de eliberare şi emancipare, însoţite adesea de noi înţelesuri, proaspete, revelatorii, ale mesajului şi învăţăturilor hristice.
Sfântul Filaret a condus eparhia Moscovei mai bine de jumătate de secol, până în 1867. A avut o îndelungată activitate academică, printre altele coordonând şi traducerea Sfinţilor Părinţi în limba rusă. De asemenea, a redactat catehismul Bisericii Ortodoxe Ruse, folosit până în timpurile moderne.
Sfântul Filaret al Moscovei a fost un excelent predicator, purtând şi o bogată corespondenţă. Din predicile şi mesajele sale, răzbate o sensibilitate profundă şi o înţelegere a mesajului hristic în perspectiva iubirii care se răstigneşte, se jertfeşte. În această teologie a iubirii, Sfântul Filaret pleacă de la învăţătura hristică: „Adevăr, adevăr vă spun: Dacă bobul de grâu care cade’n pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce roadă multă.” (Ioan 12:24)
Sfântul Filaret înţelege astfel iubirea necreată a lui Dumnezeu prin sacrificiul crucificării: „O, cât de curând acest grăunte al seminţei Dumnezeieşti, care moare pe cruce, dă din sine ramurile noii vieţi! (…) Nu oare cu aceeaşi putere şi grăunţele care au putrezit în moşia morţii, au arătat un rod neobişnuit – şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat (Matei 27:52).” (Sfântul Filaret al Moscovei – viaţa, predici şi scrisori, trad. Pr. Dr. Nicolae Creţu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2013, pag. 67,68)
În Evanghelia Sfântului Apostol Matei, la capitolul 27, versetul 52, este relatat faptul că, atunci când Hristos şi-a dat duhul, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat” şi au intrat în Sfânta Cetate, după Învierea Lui, arătându-se multora.
Sfântul Filaret al Moscovei, în predicile sale, are multe îndemnuri pentru rodirea credincioşilor: „Dacă nu cu snopii, precum cei bogaţi, măcar după asemănarea celor săraci, cu mici mănunchiuri şi cu grăunţe, strânge în hambarul mare al Bisericii seminţele vieţii, este suficient şi în acest mod să strângi, pentru ca să semeni micul tău câmp duhovnicesc.” (idem, pag. 78)
Roadele Duhului Sfânt, la care sunt chemaţi ucenicii şi urmaşii lui Hristos, sunt descrise de Sfântul Apostol Pavel în Epistola trimisă Galatenilor şi au de a face mai degrabă cu o stare de linişte interioară, decât cu o disciplină exterioară a faptelor, ieşită din comun: „Iar roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie (…)” (Galateni 5:22). Sfântul Filaret al Moscovei a avut parte de o frumoasă înflorire şi rodire a inimii, realitate spirituală ce răzbate din spiritul şi frumuseţea scrierilor sale.
Ciprian Baciu 