Lapoviţă. Prima din sezonul rece care se anunţă încă din noiembrie. Aştept cuminte firobuzul 15, la Poşta Mare. Parcă nu mai vine, întârziat de aglomeraţia creată de carosabilul umed. În sfârșit, ajunge. Rămân printre ultimii, nu îmi place să mă bulucesc şi prefer să stau la uşă. Abia reuşesc să intru.
Ajungem repede la staţia de la Universitate. Cobor, cu intenţia de a urca iarăşi, după ce se goleşte. Din păcate, urcă mai mulţi pasageri decât cei ce se dau jos. Dacă aş fi insistat, poate m-aş fi strecurat şi eu, însă în ultima secundă, mai văd pe cineva care rămăsese la urmă. Un părinte, pe care l-am recunoscut de la Catedrală. Renunţă a se îmbulzi, fără a i se citi pe chipul uscăţiv vreun semn de frustrare, de enervare, de supărare. Stau şi eu. Părintele se adăposteşte în staţie.
Timid, mă duc să îl salut:
-Doamne-ajută părinte! Am rămas special ca să vă spun că dumneavoastră cântaţi extraordinar!
Îmi strânge mâna cu o bucurie din afara lumii acesteia. M-aş fi aşteptat ca faţa să i se lumineze la auzul complimentului meu, însă el trăia deja o seninătate şi o Lumină anterioare întâlnirii cu mine, în liniştea renunţării.
-Doamne ajută, mulţumesc!
-Cum vă numiţi?
Îşi rosteşte, cu ezitare, numele de botez. Fără emfază. Egal cu sine şi cu lumea aceasta ţinută în armonie de Creator.
Am plecat cu sentimentul minunat că L-am întâlnit pe Hristos, aşa cum plec de la Catedrală de fiecare dată când îl aud psalmodiind. Datorită unora ca el am ajuns să îndrăgesc muzica psaltică mai presus de orice altă muzică. Acest rockstar al Cerului îşi trăieşte libertatea firii într-o senină modestie, departe de reflectoare, ştiind că a fost înzestrat cu un talent uriaş. Părintele acesta ar câştiga orice concurs, ar ajunge în orice top şi-ar dori, dacă ar cânta muzica popcorn din zilele noastre. Preferă, totuşi, să îşi câştige sufletul, jertfindu-şi corzile vocale lui Dumnezeu, într-o senină şi liniştită obscuritate.
Ciprian Baciu 