Biserica refugiată

Simt nevoia să scriu despre următoarea cărțulie și pentru a mă elibera de amărăciunea decorării lui Liviu Dragnea de către Patriarhul Daniel cu Ordinul Martirilor Brâncoveni, pentru amenajarea unor mânăstiri din banii publici. Adică noi cotizăm la stat cu nemiluita, iar domnul Dragnea, ajuns vicepremier tocmai ca să ne administreze banii, se alege cu onorurile și cu imnuri religioase necuvenite.

Mă rog. Ce se întâmplă atunci când Biserica își uită misiunea și se apucă de acaparat proprietăți, în deplină complicitate cu autoritățile unui stat? Se enervează cei nedreptățiți, prostimea cum ar veni, și, din când în când, mai apare câte o Revoluție. Precum cea bolșevică.

Pe Sfântul Episcop Ioan, revoluția lui Lenin l-a prins vicar al Mitropoliei din Kiev. A reușit să fugă în România, pentru a scăpa cu viață de furia roșie. Trei ani a stat la un schit din Gorj, fără a-și dezvălui identitatea, iar când starețul a vrut să îl tundă în monahism, a plecat. În cele din urmă, episcopul a devenit sihastru în Munții Sihlei și în Ceahlău. Are câteva întâlniri cu monahii din zonă, asupra cărora lasă o impresie extrem de puternică, datorită darurilor dumnezeiești cu care a fost înzestrat în zeci de ani de pustnicie.

O astfel de întâlnire îl are drept protagonist pe Părintele Cleopa. “Cu rânduiala lui Dumnezeu, în toamna anului 1930, frații Vasile și Constantin Ilie (viitorul Părinte Cleopa), pășteau oile Sihăstriei pe culmea munților, la locul numit Râpa lui Coroi. Fratele Vasile mergea înaintea oilor, repetând pe de rost psalmii lui David, iar fratele Constantin mergea în urmă. În ceasul acela trecea pe culmea muntelui spre schitul Sihla fericitul Episcop Ioan cu diaconul său. Episcopul mergea înainte pe potecă, iar diaconul puțin mai în urmă, ca să poată rostie fiecare rugăciunea inimii.” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfântul Episcop Ioan – mare sihastru în Munții Carpați, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2010, pag. 13) Sfântul îi profețește fratelui Vasile sfârșitul vieții.

Recent am participat la o serie de conferințe dedicate Sfântului Siluan Athonitul. Am fost impresionat să văd cum un teolog deosebit de bine pregătit din punct de vedere al complexității temelor dogmatice abordate, precum Prodecanul Facultății de Teologie din București, însoțea foarte multe din afirmațiile sale cu vorbe ale Părintelui Cleopa, din care erau reproduse inclusiv intonația sau accentul. Duhovnici precum Părintele Cleopa sau Sfântul Siluan Athonitul au impresionat nu atât prin complexitatea intelectuală a mesajului lor, cât prin profunzimea trăirii spirituale. Din acest punct de vedere, moștenirea lor se aseamănă cu mesajul hristic, care a fost mult mai profund, decât complex. Noi credem că puterea cuvintelor acestor Părinți rezidă mai degrabă în șoaptele Duhului Sfânt, decât în anumite intuiții intelectual-dogmatice.

Ce se întâmplă, așadar, când Biserica își uită misiunea și vocația, apucându-se de plecăciuni în fața puternicilor zilei, pentru cine știe ce domenii sau construcții faraonice? Pe cei neglijați îi apucă scârba, iar Domnul îngăduie revoluții, urmate de prigoniri. În secolul XX, Biserica s-a refugiat în munți, prin sihaștrii de genul Sfântului Episcop Ioan sau în închisori, prin persoana nenumăraților ei martiri, fie clerici sau mireni.

Închei cu două gravuri din această minunată cărțulie. Parcurgerea ei mi-a transmis acea încredere pe care a avut-o Hristos pe când încredința Apostolia și toiagul patriarhal Sfântului Petru: aceasta este Biserica mea, iar Porților Iadului nu o vor putea birui.