Contele

23.07.1944

 

În sfârşit, puţină linişte, după zilele astea nebune. Rommel a acceptat; Goebbels a luat calea exilului, Himmler – i-al de unde nu-i, iar Goring s-a predat englezilor de frica lui Goebbels. Ce ironie, am scăpat de amândoi dintr-o lovitură! Dar el… el e mort. Nici acum nu-mi vine să cred. El a murit.

30.07.1944

 

Cald, sufocant de cald, îmi ard ochii de năduşeală, mai ales cel prăjit de-a binelea în Africa. Astăzi am devenit noul Ministru de Război. Din punct de vedere militar, după Rommel şi Donitz, sunt al treilea; nu-mi place, însă, că i-am menţinut în structuri pe Keitel şi pe Jodl, însă, se pare că acesta a fost preţul pentru a mai salva ceva din acest război. Fără ei nu-l puteam răsturna pe Goebbels atunci când tiranul a murit.

Măcar de nu l-aş mai vedea pe Ribbentrop. Nu-l pot suporta. Şi azi, la ceremonia de investire, îmi tot trăgea zâmbete complice. Ăsta, dacă am fi capitulat necondiţionat, sfârşea în ştreang. Aşa, iată-l mare diplomat.

Numai de-ar mai rezista japonezii… Oricum, Rommel a făcut minuni. Modul în care         i-a aşteptat pe Aliaţi să intre adânc în teritoriul francez… cum i-a încercuit în asediul Parisului… Ah, am răzbunat Stalingradul! Asediul Parisului a fost Stalingradul nostru. Apoi, respingerea către coastele Atlanticului. Şi Dunkerque… Adevărata pungă de la Dunkerque, ceea ce ar fi trebuit să facem în ’40, am făcut acum, în ’44. Sărmanii englezi, au căzut în aceeaşi capcană. De data asta, însă, nu mai avem un habarnist în fruntea armatei. Blitzkrieg clasic, cum nu mi-a mai fost dat să văd de multă vreme.

15.09.1944

Se apropie toamna şi încă nu-mi revin după inspecţia de la Auschwitz. Cum a putut Himmler să fie aşa de criminal? Mi-e ruşine. Incredibil de ruşine. Un german să facă aşa ceva… Parcă am înnebunit cu toţii.

Ribbentrop a venit cu ideea să le trimitem americanilor o invitaţie de a numi un evreu în Guvernul Reich-ului, ca Secretar General al Cultelor, în semn de căinţă şi ca o invitaţie la armistiţiu. Nu e prost, oricât de mult l-aş antipatiza.

Nu-i înţeleg pe americani. Debarcarea în Normandia a fost un eşec total, în Est frontul s-a stabilizat, iar ruşii nu înaintează nici măcar un milimetru, în Italia Ducele pârjoleşte munţii, dar rezistă admirabil, iar pe zona sudică, ungurii, românii şi bulgarii fac treabă foarte bună, ruşii nu au cum să treacă de Carpaţi. Ei o ţin una şi bună cu capitularea necondiţionată. Uf… sper să reziste japonezii, să nu luptăm iar pe două fronturi.

Cum a putut animalul ăla să ne prostească să atacăm Rusia? Cât am putut fi, toţi, de imbecili…

17.09.1944

Churchill a fost ucis de o rachetă V2!!!

Sunt şocat, de-a dreptul şocat. Cu atât mai mult cu cât eu am insistat de la bun început să nu-i mai enervăm pe englezi. Însă Donitz a avut dreptate: rachetele au fost unica noastră dovadă de a arăta lumii întregi că Reich-ul va dăinui o mie de ani. Ne-au ţinut moralul ridicat, chiar dacă oraşe întregi au dispărut sub avioanele Aliaţilor. Ştiam că aşa le putem provoca suferinţă, pentru miile de germani îngropaţi de bombele lor.

Se fac aproape trei luni de când ne milogim de ei să terminăm cu tâmpenia asta de război. Ei, una şi bună: capitulare necondiţionată. Ce, suntem cerşetorii lor? Stalin parcă-parcă ar vrea, oricum a pierdut multe divizii pe frontul polonez. N-o să intre el în veci în Germania!

Ei, da, Churchill a murit. Nici nu ştiam ce să facem azi, mai întâi, în Consiliul de Miniştri, aşa am fost de emoţionaţi. Până la urmă Ribbentrop a arătat cel mai mare calm dintre toţi. A propus să ne retragem total din Franţa, cu condiţia ca ei să ne sprijine în armistiţiul cu englezii. Cică vrea să-i aducă la negocieri pe de Gaulle şi Petain; e nebun.

Keitel a propus scoaterea NSDAP-ului în afara legii. Am votat în unanimitate, iar Rommel, marele nostru mareşal, mi-a părut vizibil emoţionat.

Mă bucur de acest nou capitol din istoria Reich-ului. Fără nazişti, în sfârşit! Dar nu-mi place zelul lui Keitel. Nu-mi place deloc.

01.10.1944

Gata! E gata, în sfârşit. Zi de sărbătoare, s-a sfârşit cum nu se poate mai bine pentru noi. Rusia a acceptat planul nostru de a rămâne pe sferele de influenţă din timpul pactului de neagresiune. Noi rămânem în Est cu o parte din defuncta Polonie, ei cu cealaltă. Cehia va fi la noi, Slovacia la ei.

Petain i-a convins pe englezi să facem pace. E-adevărat, a trebuit să ne retragem din Norvegia pentru asta şi să renunţăm la Austria. Oricum, nu-mi pare rău. Reich-ul este mai mare decât atunci când a izbucnit războiul, i-am pus la respect pe francezi, ne-am luat revanşa. Şi când te gândeşti cât de rău s-ar fi putut termina dacă nu l-am fi lichidat pe maniacul ăla de Hitler.

05.01.1945

Am hotărât să ne retragem cu familia din Berlin, mă oboseşte avântul cu care totul se reconstruieşte. Dintr-o dată ai noştri au devenit supărător de optimişti, prea agasanţi, prea aroganţi pentru mine. Drumul până la Berna, la Conferinţa Naţiunilor, m-a frânt, iar braţul amputat mă supără teribil. Dar, s-a meritat. În sfârşit americanii au căzut la pace cu japonezii, în Balcani graniţele sunt bătute în cuie, iar sârbii cu croaţii şi-au împărţit teritoriile. Pace, în sfârşit pace. S-a terminat, oficial, al II-lea război mondial.

Speer ne-a prezentat un raport, în Consiliul de Miniştri, asupra  rachetelor V3 cu care am şters de pe faţa pământului complexul militar american, ce pregătea un nou tip de armă, colosală, pentru a o folosi contra Japoniei. Se pare că pierderea acestui complex militar i-a determinat pe americani ca, în sfârşit, să renunţe la a mai lupta. Abia acum, după atâţia ani, mă pot destinde, mă pot concentra pe familia mea, neglijată aşa de mult.

Începem să ne gândim cum vom administra Reich-ul. Unii vor să revenim la modelul nevolnic al Republicii de la Weimar, alţii să ne întoarcem la monarhie. Eu cred că e bine, până una alta, să ne conducă în continuare Rommel, cu mână de fier. El e eroul nostru. El i-a oprit pe Aliaţi în Normandia şi pe sovietici în Polonia. Îl susţin cu toată puterea mea, Germania are nevoie de el, pentru stabilitate, în aceste vremuri tulburi. Dar sunt obosit şi-aş vrea să mă retrag. Doar că sunt unii care şi-ar dori repunerea în legalitate a NSDAP-ului; am să rămân în ierarhia de stat până am să-i stârpesc cu totul pe nazişti!

 

 

13.02.1949

 

Tratatul de la Budapesta… o victorie diplomatică de răsunet! Prima zi de existenţă a Pactului Central, prima zi a unei alianţe ce ne va proteja de orice agresiune din partea Franţei sau Rusiei. Germania, Spania, Italia, Austria, Ungaria, Croaţia şi Protectoratul Bosniei, Findlanda, Norvegia, Bulgaria, Turcia  – toate aceste state libere şi prospere au ales un drum comun: acela al păcii în Europa şi al stârpirii bolşevismului. Relaţiile diplomatice excelente dintre aceste ţări vor duce, invariabil, la schimburi economice consistente, la legături comerciale puternice. Toate aceste ţări au graniţele garantate de Pumnul de Fier al Germaniei. Nimeni, dar absolut nimeni, odată intrat în alianţa noastră, nu va suferi vreo agresiune a poporului german. Şi dacă toată Europa se va ralia viziunii noastre, foarte bine! Poporul german nu mai doreşte să atace niciodată pe nimeni, câtă vreme îi sunt respectate intersele.

E un pas foarte mare pentru stabilitate. Toate aceste ţări, intrate în sfera noastră de influenţă, vor nişte garanţii din partea germanilor. Noi, pe de altă parte, avem nevoie de credibilitate în faţa lumii şi de aliaţi, chiar dacă, în cazul vreunui război, Tratatul nu-i obligă cu nimic să se implice militar alături de Germania. E de-ajuns pentru ca lumea, şocată de puterea noastră militară, să vadă  o Germanie capabilă de relaţii paşnice cu vecinii. Numai aşa vom putea evita o nouă coalizare a celor mai puternice state împotriva noastră.

 

 

 

20.04.1952

 

Nici nu-mi vine să cred că ne-am instalat la noua noastră reşedinţă din Cehia, această minunată provincie a Reich-ului. Castelul, în inima munţilor, mă încântă şi este demn de renumele nobilei familii din care fac parte.

Astăzi am vizitat domeniul. Îmi place mai ales pădurea veche din spatele castelului, sălbatică, crudă. Abia aştept să mă pierd la vară cu Nina în liniştea verde; aşa de mult îmi doresc să uit de toate aceste poveri.

Rommel dă semne de oboseală. Cu toţii am obosit. Nu îi place să facă pe dictatorul şi toate deciziile dure, ferme, luate până acum au fost numai pentru binele Reich-ului. Oamenii ştiu asta şi ne susţin.

Eram gata-gata să renunţăm la guvernul militarist, când clămpăul ăla de Stalin s-a gândit să ne atace. El pe noi. E drept, l-am provocat punând presiune pe slovaci, încurajând lupta eroicului popor slovac contra opresorului sovietic. Dar de aici până la a ne invada…

Unii s-au crispat în Berlin, însă ştiam cu toţii că, dacă ruşii ne atacă de capul lor şi nu le sare nimeni în ajutor, o vor păţi rău de tot. Francezii sunt prea speriaţi ca să obiecteze, americanii au problemele lor în Pacific, iar britanicii au înghiţit în sec- de multă vreme ruşii le bruiază politica şi strategia colonială în China. Aşa că stau şi-aşteaptă.

Suntem în a III-a săptămână de campanie. Menţinem poziţiile, nu dorim să le invadăm teritoriul, să nu ne punem pe alţii în cap. Însă situaţia e sub control; în acest moment nu există ţară care să ne înfrângă în conflict direct, unu la unu. Nici măcar nu am cerut ajutor din partea aliaţilor noştri, deşi Franco ne-a pus la dispoziţie, imediat, întregul arsenal aerian al Spaniei, iar findlandezii sunt la un pas de a decreta mobilizarea generală. Dacă intră şi alte state de partea Rusiei, atunci vom accepta şi noi sprijinul Pactului de la Budapesa. Oricum, în acest moment, rupem Moscova în bucăţi cu clasicele V4 şi noile modele V5 şi aşteptăm; până la urmă cred că le vom lua şi partea lor de Polonie…

15.06.1952

 

Gata cu bolşevismul! După atâtea decenii ruşilor le-a venit mintea la cap. Nu numai că l-au răsturnat pe Stalin, dar însăşi Uniunea Sovietică nu mai există. Da, a fost şi mâna serviciilor noastre secrete, dar cine i-a pus să ne atace? Lumea e sătulă de război.

Goebbels a primit azil politic în Italia, spre marele nostru dezgust. Dacă Ducele ar mai fi trăit, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Mussolini a fost mereu un aliat loial, chiar şi după dispariţia fuhrer-ului şi niciodată după război nu a îndrăznit să ne supere cu ceva. Acum, cu mişcarea asta, mi-e frică de o renaştere a nazismului în Italia, care, şi-aşa, e fascistă până în măduva oaselor şi i-a radicalizat şi pe spanioli.

Rommel vrea să organizăm un referendum, să vedem dacă oamenii de rând doresc revenirea la sistemul parlamentar. M-am opus vehement. Nu. Nu. Nu. Câtă vreme trăieşte Goebbels, nu. Căci Hitler a ajuns la putere tot democratic, cu parlamentul lor cu tot. Germania încă nu este pregătită.

20.09.1955

Anglia mă îngrijorează pe zi ce trece. Au profitat admirabil de pe urma destrămării Uniunii Sovietice. Şi-au consolidat puterea colonială în China şi au creat în toată zona Asiei Centrale un puternic sentiment anti-german şi anti-japonez. Aşadar China şi Rusia au intrat în Alianţa Atlantică, mobilizând puternice trupe la graniţa Manciuriei. În consecinţă, noi i-am invitat, oficial, pe japonezi, să se alăture proiectului nostru defensiv, devenind membră a Pactului de la Budapesta. La provocări nu putem răspunde altfel decât dur, deşi îmi doresc din tot sufletul să evităm o nouă conflagraţie.

03.06.1960

 

În sfârşit, am obţinut şi noi bomba atomică. E bine, câtă vreme valiza se află în posesia lui Rommel. Iar americanii sunt prea cerebrali ca să facă vreo prostie, mai ales că nu mai au monopol pe grozăvia asta. Ce bine că i-am dat înapoi cu cercetarea în ’45, praf şi pulbere     ne-ar fi făcut acum zece ani.

Mâine trebuie iar să mă pregătesc pentru un drum chinuitor la Berlin. Sărbătorim prima lansare în spaţiu a unui satelit, Valkyria I. L-am sunat pe Donitz, să mă mai scutească cu protocoalele lor, dar e important să arătăm unitate. Mai ales acum, când ne pregătim să predăm destinele Reich-ului către Bundestag.

04.08.1962

Alegeri… Oricâte speculaţii s-ar fi făcut, guvernul militarist nu a infuenţat cu nimic voinţa poporului german. Suntem cu toţii curioşi în ce direcţie o vor lua lucrurile: momentan, alianţa ce a dat Germaniei un nou Cancelar are o puternică viziune de dreapta. Nu putem neglija nici solidul curent socialist, de inspiraţie franceză. Odată cu dispariţia bolşevismului, nu avem a ne teme. Câtă vreme naziştii rămân în afara legii, nu avem nicio obiecţie.

Noua direcţie democratică înspre care se îndreaptă Germania n-a fost privită cu ochi buni de regimurile fasciste ale aliaţilor noştri spanioli şi italieni. Va fi nevoie de câteva turnee diplomatice sănătoase pentru a fi siguri că nu vor părăsi Alianţa Centrală. O scurtă rememorare a războiului, cu ororile lui, cred că le va mai răci sângele înfierbântat. Au uitat prea repede că Al doilea război mondial nu a avut vreun câştigător.

01.09.1966

NSDAP-ul a intrat în legalitate! Pentru mine, este cea mai tristă zi de la Stalingrad încoace. Unii o privesc condescendent, spunându-mi că Bundestag-ul a dat dovadă de clemenţă faţă de o mişcare uzată complet moral şi istoric. Că naziştii nu mai au ce demonstra. Că într-o lume democratică, anacronismele de felul acesta vor sfârşi în ridicol.

Încerc să înţeleg parlamentarii noştri. Încerc să înţeleg guvernul. Cancelarul argumenta că este nevoie de legalizarea naziştilor pentru a evita demonstraţiile violente, turbulenţele şi pentru a nu face din aceşti fanatici nişte eroi ai puşcăriilor. Din partea mea, să-i aresteze pe toţi şi să-i trimită în exil! Sunt ţări care tânjesc după asemenea activişti: să întemeieze guverne naziste pe unde vor ei, numai nu în Germania.

Astăzi am demisionat din toate funcţiile onorifice pe care le deţineam în aparatul de stat, în semn de protest faţă de această măsură cu totul nesăbuită. Mă voi duce peste tot să contracarez influenţa nefastă a acestor aveturieri. Mâine va începe la Berlin o expoziţie dedicată lagărelor de concentare: voi fi în prima linie, voi ţine zeci de discursuri, voi mobiliza opinia publică. Totul, pentru a termina odată şi-odată cu fantasmele ce trebuiau să moară împreună cu Hitler.

30.03.1970

Am scăpat teafăr din atentat, doar cu capul spart şi o ureche zdrelită, slavă Domnului. Foarte mulţi prieteni m-au sfătuit să mă îmblânzesc, să nu mai provoc naziştii peste tot unde merg. Chiar şi Nina îşi doreşte să plecăm, măcar pentru o vreme, cât mai departe de Germania, să ne liniştim. Nu pot. Ar fi ca o dezertare. Am fost toată viaţa mea un militar pus în slujba poporului meu. Am slujit cu sânge Germaniei şi n-o să mă sperie pe mine o amărâtă de bombă.

Goebbels, manipulator ordinar, a şi emis un comunicat de presă în care deplânge tristul eveniment. “În calitate de preşedinte onorific al NSDAP-ului, am declanşat o anchetă internă. Chiar dacă ne este inamic politic, Contele Stauffenberg, prin curajul său, prin modestia de care a dat dovadă în repetate rânduri refuzând titluri sau onoruri militare, rămâne un înalt reper moral. Noi, naziştii, suntem dispuşi chiar să-i iertăm asasinarea scumpului nostru Fuhrer, dacă şi Contele va accepta, în sfârşit, că avem şi noi un cuvânt de spus în ceea ce priveşte viitorul Reich-ului!”.

Mizerabilul! Ca întotdeauna, încearcă să se folosească de orice tertip, pentru a întoarce o situaţie potrivnică în favoarea sa. Uneori cred că, şi dacă n-ar fi existat Hitler, unul ca Goebbels tot ar fi ajuns Cancelar prin stilul ăsta de discurs. Oare să fie nazismul mai mult decât o tumoare cauzată de doi-trei demenţi de teapa ăstora? Să fie ceva mai amplu, o defecţiune ereditară adânc implantată în conştiinţa atâtor germani? Şi dacă e aşa, cum se va putea lecui Reich-ul de acest blestem?

06.12.1975

 

Mă bucur de copii, că mai au inimă pentru castel. L-am neglijat destul de mult în ultimii ani  cu călătoriile mele în lume. Nu aş fi vrut să intru în jocul ăsta politic şi de multe ori am impresia că sunt folosit ca o păpuşă proastă în intrigile lor.

NSDAP-ul are 20% din Bundestag. Trist. Goebbels împărăţeşte în Bavaria, iar Rommel sau Donitz nu mai sunt în viaţă, să-i dea peste bot. Singura consolare este că îmbătrâneşte şi el; nu mai are aceeaşi vigoare, ticălosul. Dar mă înfioară felul în care îmbracă nazismul în purpura misticismului; are ceva din carisma lui Hitler. Tot timpul a avut. Şi când îl aud, în isteria discursurilor, chiar aşa vlăguit cum a ajuns acum, tot mă mai gândesc la magia fuhrer-ului  şi regăsesc ingredientele cu care ne-a înnebunit pe toţi.

15.10.1978

Printr-o rezoluţie istorică, Societatea Naţiunilor a condamnat în faţa umanităţii şi a istoriei, regimurile totalitare care au dus la apariţia celui de-al doilea război mondial: nazismul şi bolşevismul. Este încununarea unui efort susţinut, care a însemnat sute de călătorii în toată lumea. Am avut tot suportul din partea Statelor Unite şi a Imperiului Britanic. Şi ei îşi doresc, poate la fel de mult ca şi mine şi ca majoritatea veteranilor Wehrmacht-ului, izolarea mişcărilor de extremă dreapta.

Cred că ar fi fost mult mai bine să ne fi aliat cu ei în anii ‘50, în loc de a ne asocia unor ţări fasciste şi de a tolera regimuri extremiste precum cel ungar sau cel croat. La zece ani de la război, s-ar fi putut cimenta o alianţă cu anglo-saxonii. Însă eram prea speriaţi atunci, prea ne uram unii pe alţii pentru a ne gândi la aşa ceva.

17.03.1981

Mare comemorare în Reich: 5 ani de la moartea lui Goebbels. Mi-e scârbă. Naziştii încă sunt în opoziţie, căci nimeni nu se încurcă cu ei, de frica Alianţei Atlantice. Unii zic că vor pune sateliţii pe Berlin imediat ce Reich-ul va alege un cancelar nazist. Putem noi să avem bombe nucleare, drone cu puls electromagnetic sau sateliţi-laser cu duiumul, Aliaţii nu vor tolera o nouă Germanie nazistă.

Fac tot ce pot să opresc această isterie, acest microb hitlerist, această otravă pe care mintea bolnavă a paranoicului a putut-o născoci. Însă trupul mă lasă. La şaptezeci şi cinci de ani, ce mai pot face eu?

Am intrat ieri într-o dezbatere televizată cu nimeni altul decât liderul NSDAP, aspirant la funcţia de Cancelar odată cu noile alegeri, Hermann Haydrich, faimosul ginere al lui Goebbels. M-a vlăguit, e un tip inteligent, agresiv şi perfid. Nu-mi ies din minte anumite fraze:

-Tinere, nazismul a fost cea mai mare plagă a Germaniei, ne-a adus aproape de prăbuşire!

-Domnule Stauffenberg, dacă Hitler mai trăia, nu aţi fi vândut voi Reich-ul francezilor! Lipitorile alea nu meritau un Paris liber.

-Dacă nu murea Hitler, ne aştepta dezastrul militar. Dacă nu ne-am fi retras benevol din Franţa, mai târziu o făceam forţat. Şi ei nu s-ar fi oprit la graniţa cu Germania!

-Aiurea. La fel ca în primul război mondial, trădătorii au furat Reich-ului victoria atunci când ea era mai aproape. Cu Hitler nu am fi pierdut niciodată Austria! Sunteţi un trădător, domnule Stauffenberg.

-Tinere, din 1943, de la Stalingrad, cu Hitler la conducere, Germania a fost în defensivă pe toate fronturile. Abia după atentat am reuşit să stabilizăm liniile de apărare. A fost o retragere mai mult decât onorabilă din război.

Orice aş fi spus, Haydrich turuia ca o moară stricată că sunt un trădător.

Încep să regret că l-am ucis pe Hitler. Da, am salvat Germania atunci de un monstru, dar am făcut din el un martir, iar prezenţa lui bântuie Reich-ul şi ne va bântui pe toţi sute de ani. Credeam că voi stârpi nazismul, dar mai mult l-am întărit.

Dar ce puteam face? Să lăsăm Germania să piară? Stalin ar fi măturat oraşele noastre, iar francezii ne-ar fi transformat în colonie după cât i-am umilit. Nu, nu puteam să nu-l ucid.

20.02.1982

Iarnă frumoasă şi, totuşi, tristă, petrecută în întregime la Castel. Astăzi am primit o vizită interesantă, printre puţinele din ultimele luni, de când am anunţat că mă retrag definitiv din viaţa publică. L-am zărit de pe geam, stăteam la birou şi aşterneam amintiri. O siluetă puternică, păşind  sigur şi demn, înveştmântat într-un palton ce-aproape atingea pământul.

S-a prezentat simplu:

-Numele meu este Dukas, exarh al Mantiilor de Azur.

Mă uitam la acest bărbat înalt, cu păr negru şi sprâncene stufoase, amintindu-mi de scurta perioadă în care, după război, am condus serviciile secrete. Primisem la un moment dat un raport despre aceste Mantii de Azur, un soi de cavaleri ai unui ordin misterios.

-Conte, regretele tale asupra morţii lui Hitler au ajuns şi la urechile mele. Dacă Germania va avea un nou Cancelar nazist, va începe al Treilea război mondial. Suntem mai mulţi care împărtăşim punctul tău de vedere, cum că istoria se îndreaptă într-o direcţie nefericită. Cred că am putea schimba lucrul acesta.

23.10.1946

 

Dukas s-a arătat de-a dreptul impresionat de progresele mele şi va propune Consiliului primirea mea în Ordinul Mantiilor de Azur. Trăiesc această nouă viaţă în Africa de Sud, departe de Germania sau de familie, într-un deplin anonimat. Acesta a fost preţul alegerii mele de a modifica cursul istoriei. Din când în când facem incursiuni în trecut, să corectăm lucruri greşite, istorii pervertite de răutatea oamenilor. Să vindecăm răni. Nu suntem altceva decât nişte doctori care străbat vremurile. Nu modificăm structura istoriei după buna plăcere a voii noastre, ci doar dacă oamenii implicaţi aleg un altfel de curs al timpului, odată ce consecinţele acţiunilor s-au dovedit a fi dezastruoase, deşi, poate, intenţiile lor au fost bune. Protejăm, aşadar, oamenii de capcanele perfide ale unui timp care uneori începe a se scurge rău.

Cât despre uciderea lui Hitler, mă bucur că Ordinul mi-a oferit un dar al vieţii, în loc de cadoul morţii, pe care l-am făcut eu dictatorului. A fost intrigantă şi uşor amuzantă punerea în aplicare a planului, doftoria administrată de noi istoriei: din mai multe variante în care puteam face atentatul să eşueze, am ales aceea cu servieta – am scos una dintre bombe, iar explozia a fost prea slabă. I-am furat astfel privilegiul de a muri glorios, iar viaţa lui Hitler de după atentatul, chipurile, eşuat, s-a dovedit a-i fi cel mai mare blestem. A murit ruşinos, într-un buncăr putred, îngropând cu el pe vecie toate fantasmele nazismului. Aşa cum el s-a jucat cu naţiunile lumii şi cu vieţile atâtor oameni, mutând armate de colo-colo pe tabla lui de şah şi arogându-şi drept de viaţă şi de moarte asupra atâtor destine, ne-am permis şi noi să-i jucăm o mică farsă.

Pe mine lumea mă ştie mort, ucis de plutonul de execuţie. N-o să creadă nimeni că, de fapt, a fost un robot ce semăna perfect cu mine. Scuza pentru ulterioara mea exhumare şi incinerare de către aşa-zişi membrii SS, pentru a mă lipsi de scumpele mele decoraţii, este destul de şubredă, însă, se pare, a ţinut în faţa istoricilor şi ne-a ajutat să scăpăm de trupul care nu era al meu şi care avea într-însul şi ceva circuite ce ne-ar fi putut da de gol. Aşa că, îmi permit să aştern, în continuare, amintiri – ce dacă o să le găsească, vreodată, careva. Oricum, nimeni nu le-ar crede.