Mască model 1935

 

                                                           I

28.06.2014

Se întâlniră în faţă la „Happy”, ca de obicei, un club aflat pe teren neutru, la mijlocul distanţei dintre Căminul 12 (unde stătea el) şi Căminul 15 (unde stătea ea). Amândoi erau studenţi la „Ştiinţe Economice”, anul al II-lea, aceeaşi specializare, însă în grupe diferite. De când se cunoscuseră, cu mai bine de un an în urmă, se înţelegeau minunat şi nu îşi aminteau vreo zi în care să fi rămas certaţi.

George venise în papuci, cu un tricou albastru-spălăcit, şifonat şi pantaloni scurţi de un vişiniu închis. Brunet, tuns periuţă, n-ar fi putut spune nimeni despre el că era plinuţ, deşi se străduia să îşi ţină burta trasă, măcar în timpul mersului.

– Hei, păi aşa te-ai îmbrăcat tu pentru Flavia?, zâmbi Erika, sărutându-l. Avem ceva de mers până la tramvai, o să faci bătături în şlapii ăia!

Ea îşi luase o rochiţă verde crud, care i se potrivea cu ochii. Zveltă, ieşea din categoria fetelor mici de statură, cu trăsături fine, mâini delicate şi un păr castaniu-închis, ce i se prăvălea în cârlionţi peste umeri. Erika lăsase Clujul natal pentru a studia în Timişoara, atrasă de frumuseţea oraşului, chiar dacă acasă ar fi putut învăţa în limba maghiară.

Povestiră pe drum despre ultimele examene şi cum vor petrece vacanţa de vară. La intrarea în piaţa de vechituri, haine la mâna a doua şi bunuri aduse de diverşi particulari din Germania, avură o surpriză plăcută: nu mai costa intrarea.

– Sâmbăta este pe gratis, le răspunse un paznic, văzându-i nedumeriţi.

Erika zâmbi, bucuroasă:

– Uite, ce bine că am venit azi! Mâine nu ai fi avut cum să te încadrezi de dimineaţă, şi cu Flavia, şi să fim gata la timp să mergem la Şag ca să facem baie cu prietenii ăia ai tăi… şahiştii!

Băiatul îi răspunse uşor morocănos:

– Da’ ştii că duminica vin cei mai mulţi oameni cu antichităţi!

– Lasă, că sigur găseşti vreo monedă să-ţi placă! Sau ai putea să-ţi iei blugi, şi-aşa te plângeai că n-ai!

– Erika, te rog … nu vreau să-mi iau pantaloni din balamucul ăsta! Nici nu am unde să-i probez, prefer să-mi cumpăr din Centru!

Ea nu-l mai contrazise:

– Tu ştii, însă vei da pe ei dublu… Mă rog, cum facem, ne despărţim?

Hotărâră să-şi facă separat cumpărăturile, pentru că soarele bătea destul de tare, se apropia prânzul şi, oricum, preocupările lor erau diferite. Aveau să se reîntâlnească peste jumătate de oră, la ieşire.

Fata se pierdu repede printre standurile încărcate până la refuz cu haine second-hand. George o luă agale pe latura dreaptă a pieţei, agasat de rromii care zbierau în gura mare:

– Haine aveeeem! Două la cinşpe lei! Căutaţi pân’ la ciment!!

Se duse întâi la o doamnă care părea că vinde ceva argintărie, însă avea numai piese contrafăcute. Apoi îşi irosi timpul uitându-se la tot felul de nimicuri, de la telefoane mobile şi casetofoane de maşină, până la tablouri obscure sau sfeşnice de alamă. Trecu astfel printre standuri şi ajunse în partea din spate a pieţei, acolo unde oamenii aveau marfa întinsă pe jos sau o vindeau direct din maşină. Căscă ochii la ceva mobilier, apoi scormoni prin tot felul de lucruri aduse şi acestea de pe la nemţi, răsfoi o carte de botanică, din păcate în germană; ar fi cumpărat-o pentru frumuseţea desenelor, însă nu pricepea o iotă.

În cele din urmă, pe când se pregătea să întrerupă căutarea de vechituri, gândindu-se că n-ar strica să-şi cumpere măcar un tricou, privirea îi fu atrasă de o cutie cilindrică, înaltă de aproape jumătate de metru, pe care era scris, cu vopsea neagră, anul 1939. Cutia prezenta urme de rugină, însă avea o patină superbă şi design militar, întreţinut de culoarea verde-închis.

– Ce e asta?, întrebă în timp ce atinse cu o unghie capacul.

– O mască de gaze interbelică, hai să-ţi arăt!, răspunse anticarul şi începu să desprindă cataramele.

Cel dintâi ieşi la iveală filtrul măştii, într-o stare impecabilă. Apoi scoase masca, întreagă şi cu toate corzile de prindere. Cel mai interesant i se păru mirosul de cauciuc al unui obiect atât de vechi, însă neutilizat. Interiorul cutiei, striată pentru a-i spori rezistenţa, era de un auriu încă neoxidat. George uită de orice fel de haine.

– Cât ceri pe ea?

– Cincizeci! Pe internet o cumperi cu o sută de lei!

– Ştiu… ştiu… şi eu am mai vândut pe Okazii! Totuşi, cred că aici lipseşte o cordelină…

Anticarul frecă uşor cu mâna nitul unde ar fi trebuit să fie presupusa piesă lipsă.

– Nu ştiu ce să zic… eu mai multe nu ştiu despre mască, uită-te la ea cât vrei! Am şi instrucţiuni de utilizare, dar sunt în maşină!

George o analiză îndelung, timp în care anticarul, un bărbat de vârstă mijlocie, încărunţit prematur, bronzat, încerca să vândă un cântar de pe vremea Austro-Ungariei.

-Treizeci, zise băiatul în cele din urmă.

– Nu! Nu las din preţ!

Urmară câteva minute de linişte.

– Patruzeci…

– Nu! Sub cincizeci nu o las!

Băiatul ştia că preţul este rezonabil şi că ar fi putut să o vândă pe internet cu o sumă de trei-patru ori mai mare, dar o asemenea mască ar fi fost un articol nepreţuit în colecţia lui. Vânduse mai demult un dorobanţ în miniatură, cumpărat din Piaţa Badea Cârţan cu scopul recomercializării, unui colecţionar din Braşov, care abia aştepta alte piese militare româneşti. Însă această mască nu intenţiona să o dea mai departe.

– Bine, se hotărî în cele din urmă. Cincizeci rămâne, însă mergem la maşină să îmi daţi prospectul!

Pe drum, anticarul îi spuse că a găsit masca la un bătrân din Bocşa, în pod. George se uită la el cu jind, pentru că umbatul pe la sate, în scopul de a recupera, cu profit, vechituri de prin poduri, era una dintre dorinţele sale.

– Mai am încă o cutie, fără alte accesorii, ţi-o dau şi pe aia cu douăzeci de lei!

– Nu, e suficient! Vreau să am setul complet!

Anticarul nu mai insistă, apoi scoase dintr-un cotlon al portbagajului o cărticică pătată, îndoită, dar întreagă, unde erau explicate, detaliat, componentele echipamentului. Frunzărind-o, George primi astfel încă o confirmare că intrase în posesia tuturor pieselor.

Cutia avea ataşată o cordelină de un verde şters, roasă de vreme în câteva porţiuni, fără a-i afecta prea mult rezistenţa. Trase cordelina peste umărul stâng, defilând satisfăcut. Îşi imagina reacţia Erikăi, ştia că îi va înţelege mania, iar lucrul acesta îi stârnea zâmbetul. În treacăt, pentru a-şi linişti conştiinţa, se interesă de preţul unui tricou „Calvin Klein” albastru deschis.

– Şaizeci de lei!

– Bine, mulţumesc!, răspunse şi se îndepărtă rapid.

Apoi o sună pe Erika, trecuseră cele treizeci de minute.

– Hei, uite ce rochiţă faină mi-am găsit!

Fata îi arătă o pungă prin care se putea vedea un material de un roşu aprins, cu buline albe.

– Mi-am găsit şi parfum, şi o cremă de faţă, ce bucuroasă sunt! Crema face doar zece lei!

În cele din urmă, observă cutia:

– No, ce mai e şi asta? Aşa îţi cumperi tu haine, măi, măi… şi mi te mai plângi că umbli jerpelit…

Precum un soldat victorios, îi explică în ce consta minunăţia.

– Erika, tu ştii că istoria e una din marile mele pasiuni!

Mergând către cămine, se gândea la sentimentele pe care le-ar fi putut avea un soldat din cel de-al Doilea Război Mondial mărşăluind cu un asemenea echipament. Pentru câteva momente, îl încercă senzaţia că s-ar fi aflat acolo, în război.

George avea un coleg de cameră din Alba, cu care era în aceeaşi grupă. Se înţelegeau bine, pentru că Laci era un băiat serios, cu un stil de viaţă disciplinat. Înalt, atletic, îşi petrecea o mare parte a timpului liber făcând mişcare, ori în sala de forţă. Îi arătă şi lui masca, acesta nefiind foarte impresionat, după care o puse în dulap.

Dormi bine la prânz, iar spre seară ieşi cu Erika. Iubita lui purta rochiţa roşie, care îi venea perfect pe talie. Încântată de privirile lui, îl întrebă de nenumărate ori dacă i se potriveşte. Se plimbară pe malul Begăi, prin Parcul Copiilor şi prin Parcul Rozelor. Scurtară timpul petrecut împreună din pricina ultimelor examene, promiţându-şi, nici ei nu mai ştiau pentru a câta oară, o vară alături, în lungi excursii la munte.

Ajuns în cămin, înainte de a se apuca de învăţat, voi să-şi admire încă o dată achiziţia. Dar când deschise dulapul, constată dispariţia cutiei.

„Laci trebuie să fie… camera era închisă cu cheia!”. Îl sună, dar nu îi răspunse.

„Clar, vrea să se răzbune pentru computer, dar credeam că am trecut peste incidentul ăla!”.

Îşi aminti de un moment neplăcut, petrecut cu câteva săptămâni în urmă, când el se împiedică de un prelungitor, ceea ce a dus la oprirea bruscă a calculatorului colegului său. Laci încercase, fără succes, repornirea acestuia:

– No, acuma trebuie să mi-l plăteşti!

– Îmi pare rău, dar nu ţi-e bun computerul! N-are cum să se strice din aşa ceva! Dacă se lua curentul, nu era acelaşi lucru?

– Dar nu s-a oprit curentul!, se zburlise Laci.

Peste puţine zile, cu sursa de alimentare înlocuită, Laci admise că fusese ceva în neregulă cu calculatorul, înainte de a se petrece nedoritul incident, dar acuma George se gândea că e posibil ca Laci să nu fi trecut, încă, peste întâmplare. Îl văzuse în câteva ipostaze cât putea fi de răzbunător, majoritatea pricinuite de o râcă neobişnuită pentru un coleg din Craiova. Altfel, ce motive avea să-i ia cutia?

Se hotărî să-l caute în sala de forţă şi se repezi până la Olimpia, aflată la zece minute distanţă. Nu-l află acolo, aşa că încercă să-l sune iarăşi de câteva ori, însă telefonul era închis. Amărât, se întoarse în cameră, reverificând lipsit de speranţă, dulapul.

Cutia îl aştepta de data aceasta la locul ei şi se mânie o clipă pe colegul său, pentru că se ţinea de glume chiar în sesiune. Patina cutiei îi atrase, totuşi, atenţia. Fusese în mod evident lovită în câteva locuri, însă vopseaua nu prezenta semne că erau nişte contacte proaspete. Să fi fost aceeaşi cutie? O desfăcu tremurând şi, din pricina mişcărilor sale repezite, cărţulia de instrucţiuni căzu pe podea. În timp ce o ridica, se desprinse un document pe care nu îl văzuse înainte. Citi:

„Comandamentul General dispune, pentru tot anul 1942, intensificarea măsurilor de identificare a echipamentelor militare ce au rămas nefolosite pe durata Războiului. Armata Română va intra în posesiunea acestora cu ajutorul tehnicilor speciale de operaţiuni aşa-zis temporale, desfăşurate de Gruparea Misticilor din Închisoarea Aiud. Ţelul nostru final îl reprezintă suficienta echipare a Armatei a IV-a, aşa încât aceasta să poată respinge, în sectorul ei, contraofensiva sovietică ce va avea loc în toamna anului viitor, la Stalingrad.

Deşi veţi întîmpina adversitate din partea aliaţilor noştri, aveţi în minte că acţionăm la ordinele Contelui von Stauffenberg. Domnia sa este în permanentă legătură cu Misticii întemniţaţi la Aiud, care au ajuns să cunoască grozăviile ocupaţiei staliniste. Aceasta va pustii patria noastră, dacă nu reuşim să schimbăm cursul aşa-zis temporal şi să ieşim onorabil din Război.

Să nu descurajăm! Fiecare piesă de echipament contează! Pilduitor este exemplul sutelor de măşti de gaze model 1935, realizate la Uzinele Concordia înainte de Război şi date în folosinţa populaţiei. Recuperarea şi expedierea acestora, prin metode aşa-zis temporale, pe frontul ucrainean, cu operativitatea de ordinul zecilor de ore, a dus la salvarea de nenumărate vieţi, în timpul acţiunii bolşevicilor pentru despresurarea Odessei.

Siguranţa Naţională,

Colonel Avramescu

05.XI.1941”

Studentul pasionat de istorie râse nestăvilit, pus în faţa unei asemenea farse. Aşeză grijuliu masca în cutie, neputându-şi explica, totuşi, loviturile.

„Poate că erau acolo de la început şi nu le-am observat”, îşi zise pregătindu-se de culcare. Documentul buclucaş, cu aberaţiile presupusului Colonel Avramescu, rămase pe birou. George nu putu să nu observe aspectul hârtiei. Probabil Laci reuşise să bată la maşină textul pe o coală veche. Dar… să facă toate acestea într-un interval atât de scurt?

Noaptea trecu uşor, fără ca Laci să mai ajungă în cameră, lucru neobişnuit pentru programul ordonat al colegului său. George îşi visă bunicul din Oltenia, care luptase în Cel de-al Doilea Război Mondial şi fusese rănit pe front, în Ucraina, la Maiaki. Într-unul din vise, îi apăru tânăr, aşa cum doar în tablouri îl văzuse, îmbrăcat în uniformă de infanterist, purtând la şold o cutie de felul celei pe care el tocmai o cumpărase. Bunicul încercă să-i spună ceva, însă dimineaţa veni parcă mult prea devreme.

                                                       II

29.06.2014

Se trezi la şapte, în sunetul alarmei de la telefon. Deschise calculatorul cu gesturi mecanice, pentru a verifica încă o dată ora şi locul întâlnirii cu Erika, o fată din Kolozsvár, cu care se afla în corespondenţă de aproape un an.

Era prima dată când se întâlneau. Se împrieteniseră pe o reţea de socializare ce găzduia, printre altele, un forum cu diverse probleme comune studenţilor din spaţiul european. S-au plăcut imediat, dar nu au avut posibilităţi reale de a se vizita, din pricina graniţelor închise.

Însă vremurile au început a se schimba şi, cum orice rană se închide odată cu trecerea timpului, România decisese a lăsa dorinţa de revanşă în urmă, acordând cetăţenilor maghiari drept nelimitat de vizitare a ţării, în speranţa obţinerii unor condiţii similare şi pentru români.

Kolozsvár făcea parte din acel teritoriu pierdut de România ca urmare a Diktatului de la Viena şi nerecuperat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, România primind drept compensaţie teritorii importante în Răsărit, cucerite prin alierea oportună cu un Reich indestructibil. Astfel de tensiuni nu l-au oprit însă pe George să viseze la o idilă cu Erika.

O aşteptă în gară cu flori şi o grămadă de emoţii. Fata îl surprinse cu fineţea trăsăturilor ei. Purta o superbă rochie roşie, cu picăţele albe, ce i se potrivea de minune cu obrajii îmbujoraţi şi buzele pe care nu observă nici urmă de ruj.

– Hei… chiar nu trebuia să-mi iei trandafiri, cum o să-i duc atâta drum? Mai bine să-i lăsăm la tine şi mi-i trimiţi când se uscă, aşa au un miros mult mai frumos!

George trecu peste dojana ei şi se oferi, protector, să-i ia rucsacul:

– Unde-ai dori să mergem? Ce-ai vrea să vizitezi mai întâi?

Urmă un scurt monolog, în care îi prezentă locurile cele mai frumoase. Conversau într-o engleză pe care o stăpâneau cu uşurinţă amândoi.

– Aş vrea să mă duci acolo unde îţi place ţie cel mai mult! Şi, din câte am reţinut, eşti pasionat de antichităţi!

Acceptă provocarea, mai ales că Piaţa Flavia era destul de aproape. Ea insistă să-şi plătească intrarea, renunţând la idee doar atunci când realiză că nu schimbase încă forinţi. George era copleşit de prezenţa şi de frumuseţea ei, dar şi de rochia de vară, care-i venea foarte bine pe talie. Îl încerca o senzaţie stranie, un „déjà vu” ce persista, refuzând să i se şteargă din minte, ca şi cum s-ar mai fi plimbat alături de ea îmbrăcată astfel.

Umblară printre standuri aproape trei sfert de oră, absorbiţi de conversaţie. În treacăt, Erika se arătă interesată de câteva bluze şi-i puse nişte întrebări despre parfumuri, el fiind nevoit să admită că nu o poate ajuta cu foarte multe detalii.

– N-ai vrea să mergem în Centru, la o cofetărie, aproape de Catedrală? Te pot conduce pe-acolo la câteva magazine, sigur o să găseşti lucruri care să-ţi placă!

Acceptă zâmbind delicat, uitându-se în ochii lui ceva mai mult decât o făcuse până atunci. Deşi trecuse prin Piaţă mai mult absent, băiatul părăsi Flavia intrigat că, pentru prima dată, nu observă niciun obiect cu tematică militară. Alungă repede acest gând, punându-l pe seama îndrăgostirii ce părea să-l cuprindă cu totul.