Home

pestera cu sfinti

1

Stătea pierdut în mijlocul sufrageriei, neştiind încotro s-o apuce. În cele din urmă Cristina, soţia lui, plecase. Îl părăsise. Derula ultimul dialog, încercând să culeagă măcar câteva fărâme de speranţă în ceea ce priveşte căsnicia lor.

Da, o înşelase. Avea tot dreptul să plece, să nu mai aibă încredere în el. Degeaba i-a înşirat toate circumstanţele, în zadar a căutat toate scuzele posibile. Soţia lui nu putea să-l ierte.

“-Puiule, n-am vrut să-ţi fac rău. Nu ştiu… am rezistat de atâtea ori, au mai încercat şi altele…

-Bine că au mai fost şi altele, ce să-ţi povestesc!

-Nu! Oricum, am rupt orice legătură cu mult înainte să afli tu. Ne-am mai văzut de vreo două-trei ori. Na… asta a fost… ce să mai fac acum?

-Gabi, am nevoie de linişte! Un an de zile vreau să stau departe de tine. Nu vreau să divorţăm, însă trebuie să mă conving că tu eşti, într-adevăr, bărbatul cu care aş putea creşte un copil. Mi-ai rupt sufletul, Gabi, mai ales când începusem să ne facem planuri ca să rămân însărcinată!”

Cristina plecase plângând, fără să-l mai privească, respingându-i nervoasă orice încercare de a o atinge.

Se cunoşteau de aproape şapte ani, iar peste câteva luni ar fi trebuit să aniverseze trei ani de căsătorie. Începuseră atât de bine, cu aşa de multe vise şi speranţe, încât acum îi era aproape imposibil să privească neputincios cum totul era pe cale să se năruiască.

Prostia pe care o făcuse s-a întâmplat la o ieşire cu colegii, în Poiana Braşov. Proaspăt numit director de magazin în Timişoara, la una din reprezentanţele de top ale firmei pentru care vindea smartphone-uri, era prima întâlnire la care participa în această calitate. Lavinia, ispita căruia nu-i putuse rezista, l-a recunoscut prima, zâmbindu-i larg:

-Salutare… ce mă bucur să te revăd, felicitări pentru promovare, m-am gândit la tine, că ai să vii şi tu. Eu coordonez magazinul de la “Atrium Mall” din Arad. De când am terminat facultatea, n-am mai ştiut nimic de tine!

Abia când ea a făcut referire la şcoală şi-a adus aminte că au fost colegi în Timişoara, la Marketing.

Gabriel Oprea era înalt, cu părul des, brunet şi ochi albaştri, un tânăr prezentabil care vorbea frumos şi care primise nenumărate complimente pentru zâmbetul său. Cât despre Lavinia, o şatenă zveltă, cu ochi verzi şi ţinută elegantă, l-a luat în seara aceea la dans şi a ştiut să fie atât de plăcută atrăgându-i atenţia, încât el şi-a pierdut capul cu totul. S-a culcat cu ea în noaptea aceea şi încă de câteva ori în Arad, atunci când frecvenţa sesiunilor de instruire în afara Timişoarei începuse a-i stârni suspiciuni Cristinei.

Până la urmă, Lavinia a fost cea care a curmat relaţia. Se folosise de el pentru a depăşi o perioadă mai proastă, dar n-ar fi suportat ideea că trebuie să întreţină pe ascuns o legătură cu un bărbat însurat. Aşa că atunci când Cristina află de picanteriile lui, nu mai rămăsese cu mare lucru din toată această nenorocită întâmplare.

Prăbuşit pe-un scaun cu spătar, privind fără chef o sticlă de vin aproape plină, cu televizorul deschis la un film ce se voia romantic, se blama pentru că nu avusese curajul să-i mărturisească el mai întâi ce făcuse. Apoi se gândi la părinţi, la socrii şi îl apuca groaza de câte explicaţii avea să dea. Cristina lucra la o firmă de IT ca web-designer. Îşi dăduse demisia fără prea multe remuşcări. Aveau rate la bancă, pentru apartament, însă economisiseră suficient cât să se poată descurca o perioadă cu un singur venit. În plus, ea îi spusese în mai multe rânduri că o tentează să înceapă crearea de site-uri pe cont propriu. O perioadă de inactivitate, un repaus prelungit, de genul celui pe care tocmai îl începuse, era potrivit pentru pornirea unui proiect profesional independent.

Cristina se născuse în Caraş-Severin. Copilărise la sat, iar acum se retrăgea în Rudăria, la casa bunicilor. Fusese o fată liniştită, cu ten palid, buze subţiri şi nişte ochi negri de care el se îndrăgostise pe loc. Gabriel petrecuse cu ea la ţară o săptămână minunată, pe când erau studenţi. Acum ducea dorul drumeţiilor făcute împreună, îşi amintea lungile plimbări în răcoarea serilor de vară, frumuseţea morilor de apă, aerul tare şi înmiresmat de munte.

Adormi îmbrăcat. Când televizorul se opri, filmul romantic se terminase, lăsând locul unei drame din care Gabriel nu urmări nicio secvenţă.

2

Primele două săptămâni fără Cristina trecură destul de uşor. Recunoscător că nu ceruse, totuşi, divorţul, o lăsă în pace, sperând că îşi va reveni într-un timp rezonabil din şoc, iar anul de exil auto-impus nu va dura mai mult de o lună sau două. În noiembrie urma aniversarea căsătoriei şi, măcar de dragul părinţilor, spera că ea va putea să treacă peste toată amărăciunea şi vor fi împreună. Apoi veneau sărbătorile de iarnă şi planificaseră o minivacanţă în Austria, cu nişte prieteni pasionaţi de schi. Nu îşi putea închipui că ea va renunţa la toate acestea.

Octombrie îl găsi însă tot singur, iar oraşul pregătit de toamnă îi stârni melancolia. Îşi aminti de studenţie, cum a cucerit-o în chiar primul an de facultate, abia venise în Timişoara şi era atât de speriată de examene, profesori, de condiţiile cazării în cămin în cazul în care ar fi fost nevoită să renunţe la chirie. Se plimbau pe sub pomii desfrunziţi de la Prefectură, iar el, protector, o încuraja întotdeauna. Toamna, oraşul se transforma într-un decor imens de teatru. Păşind împreună peste frunzele uscate ce acopereau trotuarele şi liniile de tramvai, toată lumea era a lor.

La mijlocul lui octombrie, el îi dădu primul telefon. Nu primi niciun răspuns. Peste două zile încercă iarăşi, fără succes. Îi scrise un mesaj, rugând-o să nu îl mai ignore. Sfârşi prin a o suna într-una, până îi respinse apelurile. Primi, implacabil, un răspuns: “Te rog să nu mai insişti. O să te sun când simt că pot trece peste ce mi-ai făcut. Cred că îţi este greu, însă durerea mea încă este prea mare. Să ai grijă de tine.”.

Îi scrise înapoi un “te iubesc” rămas fără replică.

Urmară alte două săptămâni de muncă intensă, încheiate cu o delegaţie la Bucureşti. Li se prezenta un model inovator de telefon mobil, pe care aveau să-l promoveze în perioada Sărbătorilor. Lavinia veni şi ea, însă îl ignoră complet. Simţea că fusese folosit şi era învăluit cu totul în ispita de a flirta cu alte colege, pentru a-i arăta că nu are nevoie de atenţia ei. Apoi îşi dădu seama în ce situaţie nenorocită se afla, dacă s-ar mai fi încurcat cu încă o femeie. Aşa că, în timpul chefului care urmă, fu primul care se retrase în camera de hotel, singur.

Când se întoarse acasă, se hotărî să îşi înnece amarul în muncă. Se refugie cu succes o perioadă în lucru, dar sfârşiturile de săptămână îl terminau. În plus, acumula şi o tensiune sexuală care îl transformase într-un coleg ursuz, capricios şi excesiv de pretenţios cu echipa pe care o coordona.

Trecu şi aniversarea căsătoriei. Îi scrise Cristinei cel mai frumos mesaj de care fu în stare. Lipsa ei de reacţie îi adânci depresia. Răsfoi înlăcrimat albumul cu pozele de la nuntă, apoi căută alte albume mai vechi, cu ei doi în studenţie, dând şi peste unul din vremea liceului, de care îşi aminti cu plăcere. Vreo trei ani făcuse parte dintr-un club de speologie, cu care participase la câteva tabere memorabile, mai multe veri la rând, pe Cheile Nerei. Fusese perioada prieteniei cu Alina.

3

La începutul lui decembrie, hotărî să-şi viziteze vechii prieteni exploratori. Clubul “Speo Banat” funcţiona neîntrerupt din 1979. Avea sediul la subsolul unei clădiri vechi, aproape de Parcul Rozelor. Vineri după-masa se ţineau şedinţele, unde se stabilea în special destinaţia pentru sfârşitul de săptămână. Primăvara şi vara plecau de sâmbăta, cu corturile, iar în perioada rece ieşeau doar duminica. Favoriţi pentru explorare erau Munţii Aninei, datorită peisajelor superbe, cu vegetaţie luxuriantă şi cascade, precum şi din pricina reliefului carstic, ascunzând formaţiuni subterane variate şi deosebit de interesante.

Clubul nu avusese niciodată peste treizeci de membri activi, iar în vinerea în care trecu pe la întâlnire, Gabriel îi recunoscu imediat. În capul mesei, Gigi Corban, un bărbat voinic, între două vârste, cu ten măsliniu, îl salută zgomotos, suflecându-şi mânecile puloverului maroniu, ponosit:

-O-ho, ce invitat special avem astăzi! Hai aici, Gabi dragă, hai lângă mine! Ce mai faci, măi băiatule?

Şedinţa trecu repede. Duminica următoare aveau să meargă la Peştera cu sfinţi, o cavernă pierdută într-un versant de pe Valea Ciclovei. Li se alătură cu entuziasm, având grijă să-şi anunţe la servici absenţa pentru ziua de luni.

Ciclova se afla la o oră şi jumătate de mers cu maşina, pe drumul ce duce la Clisura Dunării. Gabriel îl rugase pe Gigi să meargă într-o maşină doar ei doi, pentru că se hotărâse să reînnoade prietenia dintre ei, alegându-şi-l drept confident şi îi istorisi toată povestea cu Cristina. Gigi conducea atent, încruntat, schimbând vitezele cu gesturi încete.

-Măi Gabi, îmi pare rău de ghinioanele tale. Asta îţi mai lipsea şi te cred că îţi este greu, mai ales când mă gândesc şi la ce i s-a putut întâmpla Alinei, săraca!

-Gigi, nu îmi mai aminti de Alina! Şi-acuma mă simt vinovat că n-am avut nici măcar atâta demnitate să vin la înmormântare. Cred că familia ei mă dispreţuieşte!

-Te judeci prea aspru, Gabi. Eraţi tare frumoşi împreună. Să ştii că fratele ei a mai întrebat de tine, Diana are numărul lui. Dacă vrei…

Se opri, văzându-l pe Gabriel tot mai posomorât şi continuă să conducă încordat.

În cele din urmă Gabriel curmă tăcerea:

-M-am gândit să-ţi spun ţie despre problemele astea pentru că te ştiu de atâta vreme şi îţi pot încredinţa un astfel de secret. Ce-i drept, nici nu mi-am mai făcut cine ştie ce prieteni de la începutul facultăţii. De când suntem împreună, Cristina a fost întotdeauna cel mai bun prieten al meu!

-Păcat că nu ai mai venit cu noi! Chiar ţi-am simţit lipsa! Ce mai fac ai tăi? Să înţeleg că lor nu le-ai spus nimic?

-Dacă ea n-a dat nicio explicaţie nimănui, am decis că este mai bine să tac şi eu. Dar, să ştii, mă afectează în relaţia cu ai mei. Mama a-nceput să se comporte tot mai rece cu mine. Îmi tot repetă că la cât suflet a pus în creşterea mea, nu este normal să o ţin la distanţă când trec prin momente atât de grele!

Problema fu sucită pe toate părţile, până au trecut de Oraviţa, ultima localitate înaintea Ciclovei, de care satul depinde administrativ. Au parcat aproape de vechea mânăstire greco-catolică, amplasată pe vârful unei stânci uriaşe şi s-au înşirat, unsprezece oameni, de-a lungul văii, într-un marş susţinut.

Drumul până la peşteră s-a dovedit istovitor, mai ales pentru Gabriel, care îşi pierduse rezistenţa. Încercă să mai lege câteva vorbe cu Gigi, însă acesta evita dialogul. Nici în maşină nu îi dăduse prea multe sfaturi, semn că dorea, cel puţin pentru moment, să rămână în postura unui bun ascultător.

Când luară în piept un versant, Gabriel nu mai simţi gerul, din pricina efortului. Alunecă, însă, de câteva ori pe prundişul îngheţat, ajungând să regrete că venise cu ei tocmai în decembrie, după o atât de îndelungată absenţă. În cele din urmă, sosiră la gura peşterii şi pregătiră focul. Îi admiră pe Miţă şi pe Remus cum aranjează tabăra, cu aceeaşi energie care-i deosebea de restul grupului. Fetele se îngrijiră de mâncare. Angi, soţia lui Gigi, parcă mai slabă decât o ştia Gabriel, îl îmbie cu pâine şi ceapă tăiată fin, ce se prăjea când slănina încinsă în frigărui era picurată pe felii. Diana, fiica lui Gigi, căruia îi semăna perfect în mişcări, îi oferi un pateu de casă ce se dovedi delicios.

Tică, decanul de vârstă al speologilor, cu înfăţişarea unui moşneag uscăţiv, îl plictisi o vreme cu memoriile sale, pe care avea în plan să le scrie cât mai curând.

Intrară în peşteră. În timp ce se bucura de absenţa gerului, află că trebuie să treacă printr-un prag îngust, pentru ca să ajungă la formaţiunile spectaculoase pentru care veniseră. În timp ce admirau, în lumina lămpilor de carbid, scurgerea calmă a picăturilor, ce dă naştere depunerilor de calcar, el intră în vorbă cu Diana, sfârşind prin a-i cere numărul de telefon al fratelui Alinei. O ajută pe drumul de întoarcere să îşi care echipamentul, iar ea îi atrase de câteva ori atenţia să îşi aranjeze casca de protecţie, pentru că o poziţie neglijentă ar fi dus la oprirea alimentării cu carbid.

-Mulţumesc pentru sfaturi, ştiam şi eu că trebuie să am grijă de lampă, dar am uitat, dacă nu am mai venit de atâta amar de vreme!

-Cu plăcere, lasă că data viitoare sigur îţi aminteşti!

4

Se întâlniră în oraş, la câteva zile după excursia obositoare de pe Valea Ciclovei. Îl invită pe Marius la o cafenea discretă din Piaţa Unirii. Înalt pentru vârsta lui, cu o tunsoare îngrijită şi alură sportivă, acesta încă purta doliu. Alina murise cu mai bine de doi ani în urmă, într-un accident de maşină dintre cele mai stupide, aproape de Cluj.

-Gabriel, n-aş fi vrut să vin, pentru că tot ce mă duce cu gândul la ea, mă amărăşte rău. Dar mi-a plăcut de tine, cât ai fost cu ea. De unde ai făcut rost de numărul meu?

-De la clubul de speologie, îl avea Diana!

Marius strânse din umeri:

-Diana… şi mai cum?

-Corban, fata lui Gigi!

-Aha… da, mi-o amintesc! Ne-am întâlnit la ziua unei prietene comune, eu mă dusesem mai mult din obligaţie! Cred că atunci am făcut schimb de numere! Gabi, dacă tot ne-am întâlnit, am înţeles de la tine că vrei să ştii unde e mormântul, este pe Calea Şagului, o să mergem împreună, dar… spune-mi şi mie, de ce v-aţi despărţit? Chiar vă potriveaţi, şi nu a fost numai părerea mea!

Surprins de întrebare, îşi adună greu cuvintele:

-Ea a plecat, doar ştii şi tu! Cu ce sunt eu de vină?

-Nu-i vorba că nu te-ai dus după ea, dar dacă mergeai şi tu la Cluj, poate că acuma trăia… of, măi Gabi!

Fratelui Alinei îi dădură lacrimile, dar şi le şterse repede observând că un cuplu de la o masă alăturată se uita fără a-şi ascunde curiozitatea.

-Ne-am împrietenit când eram amândoi într-a unşpea. Eu ce puteam să-i fac, dacă a vrut să plece din Timişoara? Şi aici ar fi putut ajunge un biolog foarte bun!

Se disculpa, însă nici el nu înţelegea de ce. Nu avea prea multe lucruri să-şi reproşeze. Ea îşi dorise foarte mult să ajungă la Cluj, unde Racoviţă înfiinţase primul institut de biospeologie din lume. Pentru Alina, peşterile însemnau mai mult decât pasiunea drumeţiilor. Iar el… ei bine, el nu avusese curajul să lase confortul unui trai cu părinţii, pentru a-i fi alături. Pentru această lipsă de curaj simţea acum nevoia să caute scuze.

-Să ştii că te-a iubit mult, deşi a pus visul ăsta al ei mai presus de tine. Ţinea un jurnal şi au mai rămas, de asemenea, nişte scrisori. Mama ar vrea să renunţăm la ele, o doare încă prea tare… O să vorbesc cu ai mei, poate sunt de acord să ţi le dăm ţie. Chiar dacă nu ai fost la înmormântare, să ştii că te-au respectat foarte mult şi ai mei. Ne-am mirat şi ne-am necăjit de ce nu ai vrut să mai ştii nimic despre noi! Mă gândesc că te-a afectat şi pe tine la fel de tare nenorocirea asta!

Gabriel nu mai ştia ce să spună. Era ca şi cum ar fi trebuit să dea socoteală pentru sentimentele şi pentru suferinţa sa. Marius îl simţi stânjenit, aşa că se hotărî să pună punct întâlnirii. El rămase o vreme singur. Îi plăcea muzica din cafenea, aşa că mai ascultă câteva blues-uri. Îşi amintea de Alina cu o tristeţe ce începea, iarăşi, să-l supere. Oare cum ar fi fost viaţa lor dacă s-ar fi dus, într-adevăr, după ea la Cluj? Câteva luni după ce au început facultatea şi-au mai scris. Şi-au promis că o să continue relaţia, de la distanţă şi aşteptau vacanţa de Crăciun. Doar că nu s-au mai putut întâlni cu ocazia sărbătorilor de iarnă, căci ea prinsese oportunitatea plecării într-o tabără la Peştera Postoina, în Serbia, unde ar fi putut veni şi el dacă ar fi dorit. Nu s-a dus, cum nu a vrut să meargă nici la Cluj, în ianuarie, să o vadă. Inevitabilul s-a produs. Printr-o scurtă scrisoare, Alina a curmat relaţia. Şi-ar fi dorit să lupte pentru anii frumoşi în care fuseseră împreună, de dragul tuturor excursiilor făcute cu “Speo Banat”, însă, la câteva zile de la parcurgerea scrisorii ce anunţa, nemiloasă, ruptura, o cunoscuse pe Cristina, la o petrecere studenţească.

Zilele şi-au continuat scurgerea lentă. Gabriel a început să vină, seara, la cafenea, să bea vin fiert şi să asculte blues, gândindu-se din ce în ce mai mult la Alina. Până când, la aproape două săptămâni de la prima întâlnire cu Marius, acesta l-a sunat ca să meargă la cimitir. Acolo a scos din rucsac un teanc de scrisori şi opt caiete mari, studenţeşti, reprezentând jurnalul fetei. Îşi recunoscu scrisul pe câteva dintre plicuri, căci Alina păstrase scrisorile pe care el i le trimitea în timpul vacanţelor de vară, plăcându-i mult că el prefera să îi scrie de mână. Ar fi vrut să deschidă măcar una şi să o citească cu voce tare, însă ningea, iar fulgii ar fi putut să înmoaie cerneala.

5

Tradiţionala petrecere de Crăciun cu colegii veni ca o binemeritată pauză între două perioade aglomerate. Vânzările accentuate ale primei părţi din decembrie urmau să fie depăşite doar de intensitatea cumpărăturilor dintre Crăciun şi Revelion. Ştiau cu toţii că se anunţă câteva zile grele, mai ales înaintea Anului Nou, când majoritatea rudelor şi a prietenilor au concedii. Cu toate acestea, bonusurile finalului de an compensau, în fiecare ianuarie, vârful acesta de activitate.

Gabriel venise îmbrăcat destul de neglijent, ceea ce stârni o oarecare surprindere. Deşi închiriaseră un club select în Piaţa Unirii, el rămase retras toată seara. Toţi încercară să-i intre în voie, dar nu reuşi nimeni să-l scoată din starea lui de melancolie. E drept că nici nu ştiau de problemele lui personale, căci Gabriel nu cultiva genul acesta de confidenţe la lucru, cu toate că, în majoritatea timpului, era volubil şi socializa cu plăcere.

Colegii se văzură nevoiţi să-l lase în lumea lui, punându-i starea pe seama oboselii acumulate. În fond, era primul an în această postură de coordonator al reprezentanţei din Timişoara.

Petrecerea s-ar fi terminat fără peripeţii, dacă Gabriel s-ar fi retras, discret. Din nefericire, şi-a tratat depresia cu tăria băută peste măsură, whisky amestecat cu shot-uri de vodcă, refugiindu-se într-o beţie cruntă. Unul dintre colegi îl găsi zăcând pe un trotuar lăturalnic şi îl duse acasă.

Situaţia se complică atunci când, imediat după Sfântul Ion, fu chemat la Bucureşti, pentru a da explicaţii cu privire la comportamentul său.

Directoarea de resurse umane, o femeie între două vârste, oxigenată, cu o ţinută ce emana un aer tineresc, îl primi amabilă în birou:

-Bună dimineaţa, Gabriel, cu ce să te servesc?

Se blocă.

-Hai, că nu te mănâncă nimeni! Ceai, cafea, o apă?

-Puţină apă plată mi-ar prinde bine, recunoscu.

-Am aflat fără să vreau ce s-a întâmplat de Crăciun! Puteam la fel de bine să avem discuţia asta prin telefon, însă am considerat că este oportun să vorbim faţă în faţă, din mai multe motive! În primul rând, ca să-ţi spun că acela prin care a scăpat informaţia la noi îţi vrea locul, dar cât sunt eu director asta nu se va întâmpla, pentru că nu aşa se obţin promovările în această companie! Totuşi, te rog să nu îţi mai pierzi controlul… chiar şi în afara orelor de program!

-Îmi pare rău, nu m-am gândit prea mult, nu am ce să vă zic altceva! M-am îmbătat pur şi simplu, ca un dobitoc!

-În ceea ce priveşte volumul cumulat al vânzărilor, ai ajuns între primii cinci coordonatori din ţară. Ai deja trei ani în firmă, eşti valoros pentru noi! Dar trebuie să fii conştient, în orice moment Gabriel, că, fiind om de vânzări, reprezinţi imaginea companiei! De asta te rog să ai mai multă grijă, bine?

-Nu se va mai repeta, vă mulţumesc pentru încredere, răspunse el puţin mai relaxat, rămânând, totuşi, în defensivă.

-Acum, spune-mi dacă te putem ajuta cu ceva?

Gabriel se încruntă, evitându-i privirea:

-Am nişte probleme acasă…

-Nu o să insist, cui i-ar face plăcere să vorbească despre asta, mai ales că nu ne cunoaştem aşa de bine! Dar pentru situaţii cum e a ta, de încălcare a codului de conduită, despre care, ştii bine, e anexă la contractul de muncă, este imperios necesar să vezi un psiholog. Altfel, ar trebui să îţi dau avertisment şi nu doresc, mai ales la dedicarea ta şi la rezultatele pe care le ai!

Deşi îi spusese aceste lucruri pe un ton blând, fermitatea ei nu-i dădea de ales. Primăvara îl găsi cu o serie de şedinţe de consiliere psihologică efectuate.

Era sfârşitul lui martie atunci când participă la ceea ce ar fi trebuit să fie ultima întâlnire. De-a lungul întregii perioade fusese consiliat chiar de către şeful clinicii, aflată pe malul Begăi, aproape de Castelul de Apă, unde începe porţiunea îndiguită a râului.

Doctorul Sorescu se apropia de cincizeci de ani. Înalt, uşor încărunţit, îmbrăcat într-un costum albastru închis, îl primi binedispus:

-Gabriel, astăzi colaborarea noastră ar cam trebui să se încheie! Contractul dintre clinică şi firma ta prevede asigurarea unui număr de zece şedinţe! Acum, alte întâlniri presupun costuri pe care fie le va onora firma sau ne putem vedea pe cheltuiala ta. Mă rog, asta strict profesional! Dacă vrei să mă mai suni, seara mai ales, ai numărul meu personal!

-Vă mulţumesc mult pentru amabilitate! Sincer, aş dori să ne mai vedem, dar nu pe cheltuiala companiei!

-Ai prefera să creadă că eşti în regulă?

-M-aţi ajutat foarte mult să trec prin această perioadă cu mintea limpede! Dar, oricâte lucruri noi am învăţat despre mine, ştiţi bine că problemele cu soţia mea nu sunt rezolvate! Orice aş face, nu o pot convinge să mă vadă şi cred că este hotărâtă să rămână singură până la sfârşitul toamnei. Ce fac eu încă o jumătate de an?  O să înnebunesc! Încerc să-i înţeleg durerea, însă încep să mă întreb dacă mai putem continua, şopti Gabriel, plecând privirea.

-Încă mai eşti tentat de perspectiva altor relaţii?

-Nu neapărat. După ce am dat-o în bară în halul ăsta, mi-e greu să mai cred că sunt în stare să rezist într-o situaţie similară!

-Cu toate acestea, au trecut aproape şase luni de la plecarea Cristinei, iar tu, din câte mi-ai spus, i-ai rămas fidel!

-Nu vedeţi că nu contează, zise iritat! Normal, îmi pare rău de ce-am făcut, mă simt oribil, iar izolarea asta a ei îmi face mai rău. Da, m-am eliberat de toate aceste circumstanţe pe care nu le pot controla, aşa cum m-aţi învăţat, însă încep să regret şi eu că rămân în relaţia asta!

-Îţi pare rău că v-aţi căsătorit?

Gabriel tăcu momente bune.

-N-aş putea spune. Însă evident că regret cum arată căsnicia mea acum. Un dezastru total!

Doctorul Sorescu îl studia atent.

-Vă spun sincer, cel mai rău îmi pare acum că am pierdut-o pe Alina! Şi dacă, aşa cum aţi spus mai demult, am ajuns să o înşel pe Cristina şi pentru faptul că ea n-a ştiut să rămână cât mai aproape de mine, poate că nu i-aş fi făcut acelaşi lucru Alinei!

-Nu am spus asta, Gabriel, însă sunteţi o echipă şi prin ce ai făcut tu, căsnicia voastră e în pericol. Sigur că, din această perspectivă, este posibil ca şi partenerul înşelat să fii greşit în anumite privinţe legat de comunicare, afectivitate, viaţa de cuplu, mă rog, asta rămâne în final voi doi să lămuriţi. Alina este fata aceea care a murit, nu?

El încuviinţă posomorât.

-Uite ce este, Gabriel, ascultă-mă bine, zise doctorul Sorescu îndreptându-se în scaun, cu mâinile aşezate ferm pe birou. Eu derulez la Clinică un program experimental de, cum să-i spun, rememorare… îşi căuta cuvintele, uitându-se în ochii pacientului său. Programul se cheamă, oficial, Anamneză în realităţi virtuale simulate experimental. E un proiect care a luat naştere ca aplicabilitate directă a tezei mele de doctorat. Te-aş putea include, evident cu acordul tău şi fără nicio obligaţie financiară din partea ta, în acest program!

-Credeţi că mi-ar fi de ajutor?

-Am reţinut că ai jurnalele şi o parte din corespondenţa prietenei tale, plus pozele şi ce mai este în arhiva ta personală!

-Da! Să ştiţi că de-aia m-am şi îmbătat de Crăciun, mă apucasem să citesc o parte din jurnal!

Doctorul Sorescu se lăsă iarăşi în scaun:

-Pe baza acestor documente scrise, alături de ce mai ai tu, noi am putea recrea, în realitatea virtuală, o simulare a relaţiei voastre, strict cu scop terapeutic! Trebuie să te eliberezi de obsesie, Gabriel! Spuneai că regreţi faptul că nu te-ai dus să o vizitezi la Cluj, în perioada finală a prieteniei voastre!

Gabriel roşi:

-A fost orgoliul meu stupid! De aia nu m-am dus! Din mândrie şi supărare că a putut să mă lase la Timişoara!

-Am putea recrea virtual momentele acelea importante! Sigur, te vei întâlni cu Alina într-o realitate simulată, însă o astfel de experienţă se poate dovedi eliberatoare! Teoretic, ai putea experimenta cam cum ar fi fost viaţa voastră dacă te-ai fi dus după ea în Cluj! Ce părere ai?

6

În martie îşi luă concediu două săptămâni, înaintea vârfului de activitate specific Sărbătorilor Pascale, pentru a participa la programul doctorului Sorescu. Clinica acestuia se întindea pe mai multe nivele, iar el se văzu condus la demisol, unde aşteptă câteva minute pe un coridor larg, ai cărui pereţi erau ornamentaţi cu decoruri subacvatice.

În scurt timp, psihologul deschise uşa şi îl invită în cabinet. Un birou auster, câteva cărţi şi o vază vişinie cu flori uscate, de aceeaşi culoare, erau separate de restul încăperii printr-un paravan înalt.

-Bine ai venit, Gabriel, aici se va desfăşura programul nostru terapeutic!

Doctorul Sorescu trase paravanul, dezvăluind un piedestal larg, pe care era amplasată o sferă. Înăuntrul acesteia putea să încapă lejer un om. Zbârnăia uşor, lucind în nuanţe de ametist. Acţionă discret o telecomandă, iar zumzetul sferei se înteţi, aceasta pornind a se deschide, dezvăluind un scaun vişiniu, cu spătar. Se aşeză şi aprecie ergonomia spaţiului. În interior, dispozitivul strălucea precum inoxul, menţinându-şi culoarea specifică ametistului.

-Soft-ul a compilat scanările jurnalului, ale scrisorilor, precum şi relatările tale. Am reuşit să recompunem lumea Alinei, cum ar fi fost la Cluj. Punctul de pornire al terapiei noastre va fi ziua de 23 ianuarie 2010, acum mai bine de şapte ani, la câteva săptămâni după ce îţi trimisese acea scrisoare prin care te anunţa că îşi doreşte încetarea relaţiei voastre. Tu eşti pe punctul de a pleca la Cluj, încercând astfel să rămâneţi, totuşi, împreună!

Doctorul Sorescu se opri brusc, întrebând politicos, pe un ton ce se voia detaşat:

-Ai întrebări până acum sau nelămuriri?

-Dar poate că nu mai doresc să reiau prietenia cu Alina, ci doar să o vizitez!

-Gabriel, în maniera aceasta am putut implementa vectorii iniţiali. Într-o oricare altă configuraţie, Alina nu ar fi vrut să te vadă!

-Bine, bine! Şi cum ies din lumea asta virtuală, dacă mă satur şi îmi doresc să se termine?

-Nu vei putea efectua opriri bruşte, având în vedere faptul că te vei cufunda cu totul în acest mediu asistat. Odată ajuns în lumea Alinei, practic o simulare pe care o vei experimenta, punctul de plecare va fi cabinetul meu. Vei putea, astfel, conversa inclusiv cu o copie simulată a mea. Te vei întâlni cu Alina la Cluj, prin urmare, dacă doreşti să sistezi derularea programului, va trebui să te întorci, în lumea simulată, la Timişoara. Parcursul acesta, asumat de tine într-un mod conştient, va permite minţii tale să se pregătească pentru saltul înapoi. În acest sens, nu îţi recomand să încerci să o convingi pe Alina, mă rog, pe copia ei simulată, să se întoarcă în Timişoara!

Doctorul Sorescu răsfoi un dosar, din care scoase câteva documente, pe care le puse pe masă.

-Înainte de a începe, va trebui să semnezi nişte hârtii!

-Este cumva cererea de înscriere în program?

-Nu, dragul meu, aceea e la dosar! Am nevoie de acordul tău, prin care înţelegi că această terapie comportă anumite riscuri, de care eu şi clinica mea nu putem fi socotiţi responsabili, în cazul în care ţi se întâmplă ceva rău!

Observându-i ezitările, doctorul continuă:

-Haide, Gabriel! Până la urmă, este o procedură standard, care se aplică inclusiv la intrarea în cele mai banale operaţii. Oricât de nou este genul acesta de tratament, niciunul dintre clienţii mei nu a avut de suferit. Altfel, programul ar fi încetat!

Semnă în cele din urmă, fără a se mai deranja să citească toate clauzele. Doctorul Sorescu aranjă actele cu gesturi sigure în dosar.

-Ai înceredere în mine, nu degeaba ţi-am fost recomandat de către şefii tăi. Încă un detaliu, înainte de a porni procedurile. Nu îţi recomand, îţi interzic chiar, să apelezi la consiliere psihologică în ceea ce priveşte copia mea simulată!

-De ce m-ar tenta să fac aşa ceva?

Psihologul se apropie de el, agitând în mâna dreaptă un flacon:

-Întoarcerea din realitatea virtuală nu este una dintre cele mai plăcute experienţe, după cum ai să constaţi. Vei înclina să crezi, astfel, că îţi este mai la îndemână să apelezi la sfaturile copiei mele din mintea ta. Însă, oricât ţi-aş părea de real, acolo voi fi doar o compilaţie între dorinţele tale şi un soft deosebit de complex. De aceea te rog să ai grijă! Dacă mai ai şi alte întrebări, să îmi spui acum, pentru că aş dori să chem asistenta, ca să îţi aplice gelul anestezic!

-Există posibilitatea să nu îmi mai doresc să părăsesc acea realitate? A mai păţit vreunul dintre clienţii dumneavoastră aşa ceva?

Doctorul Sorescu îl privi cu o expresie deosebit de serioasă, aproape gravă, fără a-şi pierde siguranţa:

-Într-o astfel de conjunctură, vom fi nevoiţi să aplicăm o procedură de întoarcere forţată! Nu este un lucru care să ne creeze, în mod normal, foarte mari probleme, însă am prefera să evităm o astfel de operaţiune!

Anestezicul îşi făcu repede efectul. Sfera se închise cu un clinchet fin, iar lui i se păru că se scufundă. Parcă făcea pluta, la mare, simţindu-se ca după o baie bună, noaptea. Apoi, totul pieri în jurul său, întocmai cum i se întâmplase când fusese operat de apendicită.

7

Când sfera se deschise, îl studia un chip curios, al unui mai tânăr doctor Sorescu. Schimbă puţine vorbe cu acesta.

Părăsi clinica uşor ameţit, urmărind malurile Begăi. Privirea i se opri pe siluetele desfrunzite ale sălciilor. Ciudat cât de multe erau, străjuind ambele laturi ale râului. Se gândi că ar trebui să meargă întâi acasă, cu vreun tramvai. Pe când îşi construia mental traseul, în buzunar simţi vibraţiile unui telefon mobil.

Era un model vechi, dar în stare perfectă. Răspunse:

-Alo… Gabi?!

„Doamne, e vocea ei!”

-Da, Alina?

-Măi, aşteptam un telefon de la tine! Mai vii?

Găsi o bancă, pe care se aşeză tremurând:

-Scuză-mă! Iartă-mă! Ajung cât de repede pot!

-Păi spuneai că ne vedem mâine, la doişpe în centru! Că te cazezi de astăzi în Cluj! Ai plecat din Timişoara?

Nu îşi amintea ca vocea ei să fi sunat vreodată mai frumos:

-Alina, a intervenit ceva şi nu am mai putut pleca de azi! O să iau trenul care ajunge cel mai devreme dimineaţă! Te sun peste câteva ore, să îţi spun când ajung!

Ea îi zise, cu voce scăzută:

-Bine! Ar trebui să te aştept, totuşi, în gară, nu te mai încăpăţâna! Nu aş vrea să îmi pierd prima parte a zilei, până afli tu cum se ajunge în centru!

Nu ştia cum să interpreteze conversaţia. Se punea oarecum la dispoziţia lui, fără să înceteze totuşi să fie acidă.

-Mersi mult, să ştii că ai dreptate! Mai bine să ne întâlnim la gară! Te sun cât de repede pot!

Acasă, află că părinţii erau plecaţi la munte. O găselniţă inspirată a soft-ului, în realitate ei nu plecau niciodată iarna. Regăsi cu plăcere apartamentul unde locuise atâta timp, păşi cu drag în vechea lui cameră. Verifică la computer mersul trenurilor, apoi îşi făcu, în grabă, bagajul.

Călători mai mult noaptea, prin ceea ce i se păru a fi o interminabilă pădure. Când se crăpă de ziuă, mai avea douăzeci de kilometri până la Cluj. Trenul se scurgea molcom printre siluete imense de copaci. Recunoscu arţari, fagi, stejari, mirându-se de grosimea trunchiurilor. Când trecură printr-o zonă numai cu platani, se minună de-a binelea. Încercă să lege o conversaţie pe această temă cu ceilalţi pasageri din cuşeta în care stătuse, însă niciunul nu îi împărtăşea entuziasmul. Platanii nu erau un lucru comun, rar găseai câţiva laolaltă, mai mult prin parcuri, staţiuni sau arii protejate, greu accesibile. Iar ei tocmai străbăteau o pădure superbă. Era softul.

Înainte de a sosi, o sună. Ea îi spuse că îl aşteaptă în clădirea gării, pentru că bate vântul şi nu are sens să răcească stând în apropierea peronului.

O zări. Alina purta un palton maroniu-închis, care îi strângea talia. Zâmbi încurcată, iar el o luă pur şi simplu în braţe. Se scăldă în părul ei, negru şi lung, apoi, fără nicio vorbă, îi sărută buzele care-i plăcuseră odinioară atât de mult şi ale căror atingere îl bântuise de-a dreptul.

Ea îi răspunse reţinut la sărut, apoi încercă să-l împingă uşor. El îşi dorea pasiunea cu care îl asalta atunci când se plimbau singuri pe drumuri de munte. În cele din urmă, o lăsă:

-Te rog să mă ierţi, iubita mea!

Se opriră la un fast-food, în apropierea gării, unde Alina cumpără un suc, cam fără tragere de inimă, privindu-l rezervată cum mănâncă un hamburgher. Discutară, preţ de o oră şi jumătate, lucruri banale, cum s-a acomodat ea în Cluj şi ce colegi are. O privi fascinat şi îi luă mâna într-a lui, dar simţi că îi acceptă cu stânjeneală mângâierile. Nu îndrăzni să aducă vorba despre relaţia lor. Voia să se bucure de acele momente, să o redescopere, savurând fiecare clipă.

Ea trase adânc aer în piept, privindu-l în ochi:

-Gabriel, uite ce este… eu, după ce ţi-am trimis scrisoarea, aşteptam totuşi un răspuns, o reacţie din partea ta! Nu ţi-am scris acolo despre despărţirea noastră în termeni atât de categorici cât să nu îţi mai pese deloc de mine!

-Ştiu, te cred, îmi pare rău!

-Au fost câteva zile foarte grele, chiar speram că ai să mă suni, Gabi!

Vocea fetei începu să tremure. El încercă să-i prindă mâinile într-ale lui, neştiind ce să-i spună. Că se îndrăgostise de Cristina, care avea să-i devină soţie? Doar nu avea acum să dea socoteală unei simulări din mintea lui. Alina simţi blocajul şi îşi retrase mâinile:

-Chiar nu mă aşteptam să vii abia acum şi, îţi spun sincer, îmi este teamă să nu fie prea târziu!

O urmări pierdut:

-De ce?

-M-am împrietenit cu un băiat…

Cuvintele ieşiră stins, dar copia digitală a Alinei găsi putere să îl privească.

-Aşa că nu ştiu ce să mai zic, Gabi! Îmi pare rău de anii noştri, ţin foarte mult la tine! Nu zic că nu sunt vinovată de separarea noastră! Chiar sunt confuză şi nu ştiu ce să fac!

I se adună sângele în obraji, fixând cutia cu ornamente şterse în care fusese ambalat hamburgherul. „Acum nu doar că trebuie să îmi recuceresc soţia, dar încă şi o copie din capul meu!”. Tăcu minute în şir, neputând pricepe nimic din ce încerca ea să-i comunice. Atât de reală, îi vedea părul, simţea mirosul balsamului. În cele din urmă, se hotărî să accepte jocul acesta straniu propus de soft şi se hotărî să afle cât mai multe despre ei doi:

-Te-ai împrietenit, adică, tuşi încurcat, sunteţi prieteni intimi?

-Gabi, îmi place de el!

-Cum îl cheamă?

-Sebi…Sebastian!

-Şi mai cum?

-Gabi, ce sens are? Of, Marinescu!

-V-aţi sărutat?

Îşi plecă fruntea, înroşită:

-Da, o singură dată, puţin!

-Când?

Începu să-şi frământe mâinile, iritată:

-Gabi, ce sens are? Recent!

-Cât de recent?

-Acum câteva zile!

Îl afecta. Se simţi înşelat, deşi nimic nu era real. Ea ar fi avut dreptul să îşi găsească un alt prieten, să se îndrăgostească de altcineva, nimeni nu ar fi putut spune că Alina nu a fost corectă în această situaţie. Dar… la atât de puţină vreme după despărţirea lor? Se simţea insultat. Dar de ce trăia cu aşa intensitate aceste emoţii, în ceea ce părea a fi un scenariu simulat? Oare soft-ul voia să-l treacă printr-o suferinţă similară cu a Cristinei? Însă el nu o împărţise pe Cristina cu altcineva, din punct de vedere afectiv. Făcuse o gafă nenorocită, s-a implicat doar fizic atunci când a înşelat-o. Blestemat de soft. Îşi dorea să pună punct întregii poveşti:

-Nu înţeleg de ce ai mai fost de acord să vin până aici? Să îmi mai dai încă o dată papucii, de data asta şi cu mine de faţă?

Abia atunci ea îi atinse părul, mângâindu-i obrajii:

-Gabi, ţin foarte mult la tine!

Îl sărută timid pe colţul gurii, iar lui i se înmuiară picioarele. Abia acum îl copleşeau toate senzaţiile, îşi simţea corpul străbătut de o tensiune pe lângă care cea sexuală fusese uşor de suportat. Nu se putea ca ea să fie atât de reală!

-Ce te-aştepţi de la mine, Alina, ce să mai fac eu?

-Nu ştiu! Să îmi dai puţin timp, cât să îmi pun ordine în gânduri!

Urmară clipe grele de tăcere, curmate de o altă întrebare:

-Şi cu băiatul ăsta, Sebastian, te vei mai implica fizic?

Ea ezita, iar el nu putea înţelege de ce îl afecta atât de tare starea ei, a ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să fie nu mai mult decât o copie simulată în mintea lui.

-Nu ştiu! Nu cred!

Destul. Voia să plece.

-Bine! Păi, nu are sens să mai stau peste noapte! Aş vrea să continuăm, Alina, însă, dacă te-ai încurcat deja cu altcineva…

Alina se crispă:

-Gabi, e mult spus, te rog ai grijă la cuvinte. Chiar e un tip special şi mă înţelege!

-Ştie că ne întâlnim, jigodia?

-Gabriel, te rog!

-Ştie?

-Nu!

Îi venea greu să o creadă. Şi chiar dacă ar fi ştiut, probabil individul ar fi acceptat. Ce ocazie ar mai fi avut să pună mâna pe aşa fată? Ce ar fi avut rivalul său de pierdut? Nimic. Pe când la el miza o reprezentau câţiva ani de relaţie. Ce prostie! Ce gânduri stupide! Oare soft-ul îi trimitea asemenea impulsuri? Oare într-un astfel de mod îl ajuta să intre în universul simulat al Alinei, pentru o cât mai bună veridicitate a reacţiilor ei?

-Alina, îi spuse el în cele din urmă, pe un ton grav, o să mă întorc la Timişoara cu primul tren! Şi cred că am unul, se uită la ceas, peste trei sferturi de oră! Te mai rog un singur lucru înainte de a pleca. Îl pot vedea? Să ştii că vreau să lupt, îmi doresc să continuăm, îţi dau acest timp de gândire, putem păstra relaţia de la distanţă, până găsesc o variantă să mă mut aici, asta, desigur, în cazul în care şi tu mai doreşti să continuăm!

-Vreau Gabi, dar, înţelege, nu pot să îmi bat joc nici de el!

-Mă rog, tu ştii ce obligaţii ai faţă de el, cât de mult te-ai implicat! No, mi-l poţi arăta? Nu ai vreo poză cu el?

-Nu, ce poze să am?

-Nici pe telefon?

Resemnată, i-l arătă pe Sebastian Marinescu. Zâmbea frumos din telefonul mobil, porcul, gândi Gabriel cu o ciudă pe care o resimţea în tâmple, zvâcnindu-i puternic. Slab, blond, în haine sportive. Arăta bine, trebui să recunoască, chiar dacă îi părea uşor efeminat. De ce dorise să-l vadă? Ar fi vrut să-l întâlnească în viaţa reală, sperând să afle cum a fost relaţia lui adevărată cu Alina, cum a reuşit să treacă peste moartea ei. Dar mai ales voia să afle dacă ea s-a implicat într-o relaţie cu Sebastian după ce i-a trimis acea scrisoare de final. Trebuia să ştie dacă relaţia lor s-a întrerupt ca urmare a lipsei lui de reacţie sau pentru că acest individ apărut de nicăieri i-a sucit minţile.

Alina l-a condus la tren. Îl săruta din când în când, înnebunindu-l. Cum putea soft-ul să trezească nişte senzaţii îngropate de mult în creier, nu îşi putea explica. Îi răspundea, împătimit, la sărutări. Se despărţiră îndrăgostiţi. Simţea că are şanse mari să o recucerească, deşi gândul că ea ar putea să se implice fizic cu acest băiat îl rănea într-un mod pe care nu credea că îl poate experimenta în viaţa reală, chiar dacă soţia lui îl scutise de asemenea suplicii. Afurisite chinuri şi terapie pentru o gafă nenorocită!

Ajuns în Timişoara, se duse direct la clinică, unde se văzu nevoit să aştepte câteva ore, doctorul Sorescu fiind reţinut în oraş. Când ajunse la cabinet, copia mai tânără a psihologului îl pregăti pentru sferă, încercând totodată să-i adreseze câteva întrebări.

Trezirea fu oribilă. Îl inundă o lumină nefirească şi i se făcu rău. Un vertij de o intensitate peste puterile sale îl trânti la podea. Doctorul Sorescu ajunse la el cu rapiditate, apoi simţi ceva ca un prosop umed, cum îi răcoreşte ceafa, moalele capului, fruntea. Deschise iarăşi ochii şi parcă lumina nu mai era atât de supărătoare, cel puţin nu îl mai dureau ochii. Greu reuşi să fixeze un perete cu privirea, apoi colţul camerei începu iarăşi să fugă nebuneşte.

-Gabriel, stai liniştit, încearcă să mişti cât mai puţin capul şi să nu vomiţi! Vertijul trece în cincisprezece – douăzeci de minute, peste aproximativ jumătate de oră o să te poţi ridica.

Atunci când îşi reveni, avu de înfruntat o avalanşă de întrebări. După câteva răspunsuri, agasat, dori să pună capăt discuţiei:

-Vă spun sincer de ce am ieşit atât de repede! Sebastian Marinescu ăsta, cu care v-am spus că s-a împrietenit Alina… mă rog, simularea Alinei, oare chiar există? Puteţi da de el, după descrierea pe care v-am făcut-o?

-Gabriel, am să încerc, nu promit! Acum ar fi mai bine să te culci!

Următoarea zi, întremat, după ce luă micul dejun, află de la doctorul Sorescu răspunsul la frământările sale legate de presupusul prieten al Alinei. Psihologul îi spuse, cu un aer vizibil afectat, că, din corespondenţa iniţiată cu colegii săi de la Universitatea Babeş-Bolyai, rezultă că nu a existat niciun student cu numele Sebastian Marinescu, pe un interval extins de căutare incluzând perioada 1996 – 2004.

8

A doua intrare în realitatea simulată îl umplu de adrenalină, senzaţia fiind una plăcută şi revigorantă. Ieşi din clinică repede, evitând inspirat întrebările tot mai curiosului tânăr psiholog Sorescu.

Afară, verifică instinctiv telefonul mobil, avea o sumedenie de apeluri nepreluate, precum şi câteva mesaje, toate de la Alina. O sună neliniştit, era supărată:

-Bine măi Gabi, mă laşi aşa…

El nu avu habar n-avea ce scuză să inventeze pe loc.

-Te sun într-una de câteva ore, ce-i cu tine?

-Scuză-mă, am lăsat mobilul la încărcat!

-Bine, dar de ieri puteai să dai şi tu un semn de viaţă!

-Îmi pare rău, se disculpă el pierdut.

Fata îndulci tonul:

-Iartă-mă şi tu pe mine! Sunt prea stresată cu sesiunea!

-Păi?

-Mâine am cel mai greu examen, la biochimie, cu un prof cam aiurea, parcă ţi-am zis de el, toată lumea spune că e foarte sever. Se ţine şi un chef, cu toată grupa şi, dacă iau examenul, aş vrea să vii cu mine! Iartă-mă că te pun iarăşi pe drumuri, dar nu mă simt bine că te-am lăsat să pleci aşa de amărât!

Răspunse repede, amuzat de fâstâcelile ei:

-Bine, iubito, mă pun pe tren şi vin! Îţi voi ţine pumnii!

Fata, în schimb, parcă nu îi împărtăşea entuziasmul, deşi ea venise cu propunerea.  Întrebă, pe un ton precaut:

-Auzi, Gabi, dar tu nu ai examene?

Aceeaşi întrebare aveau să i-o adreseze şi părinţii, când ajunse acasă, cu gândul de a împacheta şi de a pleca iarăşi, în grabă. Versiunile întinerite ale mamei şi tatălui său îl priveau descumpănite, stând amândoi la masă şi ascultând rezervaţi poveştile despre Alina. Radu Oprea un bărbat arătos, cu păr castaniu ce începuse a se rări şi o expresie a chipului calmă, conciliantă, zise:

-Gabi, n-ai spus tu că s-a încheiat prietenia cu fata asta?

Din fermitatea glasului, Gabriel pricepu că avuseseră, cel puţin în scenariul propus de soft, discuţii în contradictoriu despre Alina şi deduse că tatăl său nu o prea agrea. Dana Oprea interveni, fără a-şi ascunde iritarea:

-Nu ne-ai spus că te-ai hotărât să rămâi lângă noi, măcar până termini facultatea? Acum ţi-a venit dorul de ducă?

Înaltă, cu o coafură elaborată şi trăsături ferme, ea părea a se opune şi mai mult reluării relaţiei cu Alina.

-Mă rog, bănuiesc că te gândeşti cum să te transferi la Cluj, că doar n-o să te laşi de şcoală!

Nu se gândise până atunci la un transfer, fiindu-i greu să se acomodeze cu ideea că este iarăşi student, dar părea o soluţie interesantă.

-Mami, trebuie neapărat să fac drumul ăsta la Cluj. O să sun mâine dimineaţă la secretariat, să aflu în ce condiţii m-aş putea transfera.

Domnul Oprea îl avertiză încruntat:

-Ar fi bine să te duci cu bursă, pentru că noi bani pentru aventurile tale amoroase nu prea avem!

Află de la o secretară amabilă, deloc surprinsă că se interesează de propriile note, că, pentru transfer, trebuie să obţină un număr minim de credite, care se echivalau automat la orice universitate de stat, însă acceptul final rămânea la decizia senatului universităţii respective. Se pare că promovase trei examene cu note de nouă şi zece şi ar mai fi avut două de trecut, la discipline pe care şi le aminti că fuseseră uşoare. Fu recunoscător softului şi găsi acest setup al aplicaţiei inspirat, pentru că nu avea niciun chef să-şi tocească iarăşi nervii cu şcoala.

Când sosi în Cluj, Alina ieşise cu bine din examen. Se cază la o pensiune în apropierea campusului, după care se pregăti pentru reîntâlnire.

După ce se îmbrăţişară, reţinu prea puţine detalii legate de locaţia petrecerii, fiind absorbit de prezenţa ei. Ajunseră la Universitate, iar ea îl conduse la subsol, un spaţiu neamenajat, ideal pentru un chef studenţesc, fără pretenţii şi cu multă distracţie.

Avu senzaţia că mai fusese acolo. Pe margine erau câteva mese şi scaune, unele degradate, iar pe un birou voluminos trona un calculator, din care ieşeau o mulţime de fire către mai multe boxe, împrăştiate prin sală. În spate, câteva lăzi de bere îi amintiră de chefurile din Timişoara. Similitudinea era prea mare şi, pentru prima dată, i se părea că soft-ul devenise repetitiv – în mod sigur, putea crea un decor mai bun, care să difere de ceea ce a experimentat ca student.

Alina îl prezentă câtorva colegi, dar nu se obosi a reţine numele vreunei persoane. Apoi se sprijiniră de marginea unei mese, privind cum sosesc sau dansează ceilalţi. În cele din urmă, o brunetă, tunsă scurt, machiată discret, intră cu el în vorbă:

-Salut, Alina mi-a spus multe despre tine, am înțeles că studiezi marketing-ul la Timișoara!

Se uită uşor stânjenit la iubita lui, care zâmbi larg:

-Hei, ea este Corina, cea mai bună prietenă a mea din Cluj, nu mai ştiu dacă ţi-am zis de ea!

Îi strânse mâna uşor, părând destul de sigur că îi mai fusese prezentată o dată. Ea îl întrebă, politicoasă, tot felul de banalităţi despre Timişoara, mărturtisindu-i că şi ea şi-ar fi dorit să studieze despre vânzări, însă nu a avut medie suficient de mare cât să prindă un loc fără taxă. Gabriel deveni obosit de această conversaţie, mai ales că trebuia să strige destul de tare, cât să acopere boxele. Corina îi observă grimasele şi se retrase:

-Na, sper să mai vorbim, îmi pare bine că, în sfârşit, am apucat să te cunosc!

Apoi îl atinse uşor pe umăr, iar senzaţia mâinii ei alunecându-i pe bluză îl ameţi de-a dreptul. Era reală această fată apărută de nicăieri? Dacă da, se dădea la el? Dacă nu, atunci softul crea persoane de sex opus în mintea lui, dispuse să flirteze cu el în cele mai bizare situaţii? Or fi fost decorurile decrepite, cu mulţi copaci şi imagini repetitive, însă în ceea ce priveşte personajele, Gabriel se văzu nevoit să recunoască: doctorul Sorescu trebuie să fi fost un pic ţicnit.

Alina privea destul de absentă către mijlocul sălii, unde câteva persoane dansau cuminte pe ritmul unei piese dance. El se amuză amintindu-şi meleurile ce le făcea cu prietenii pe melodii rock, atunci când sticlele de bere începeau să se golească. Apoi, fără să vrea, întâlni privirea Corinei, care îl fixa abătută. Fata tresări când şi el o observă, încetă să se mai uite la el, apoi ieşi din sală. Văzând privirile schimbate între ei, Alina se încruntase uşor.

-Nu prea te bucuri de examen, ai zice că l-ai picat, glumi el.

-Sunt destul de obosită, Gabi, dar cheful e abia la început, o să ne încălzim pe parcurs şi, oricum, aştept piese puţin mai vioaie.

Gabi ştia la ce se referă. Amândoi apreciau cel mai mult piesele rock.

-Îţi aduc o bere?

-Da, mi-ar pica bine! S-ar putea să aibă şi brună, cum îţi place ţie, poţi să întrebi! De plătit, te duci la băieţii cu calculatorul, laşi banii acolo şi te serveşti!

Subsolul începea să se umple de fum şi observă doar când se duse să ia sticlele. Deşi nu îl deranjase în studenţie, mai târziu ajunsese să suporte tot mai greu fumul de ţigară. Pe de o parte pentru că era nefumător, apoi din cauza mirosului rămas în haine şi a ochilor, care îl usturau şi lăcrimau tot mai des. I se păru a fi o simulare inadecvată a programului, deşi corectă la nivelul percepţiei.

Dar ceea ce se întâmplă în continuare, Gabriel încetă să mai considere ca fiind o simplă derulare a unei terapii digitale. Se apropie de Alina cu berile în mână şi, abia în momentul când o văzu, realiză că muzica se schimbase. Ea dansa, în braţele unui băiat blond, pătruns de importanţa momentului, cu trăsăturile acelea efeminate care îl iritaseră atunci când îl văzuse în poză. Habar nu avea când o invitase la dans sau când intraseră piese mai lente.

Rămase ca un fraier pe margine, uitându-se la ei. Puse berile pe masa de care se sprijinise cu câteva minute mai înainte, turbând.

Alina îşi ţinea partenerul de dans rezervată, încercând să păstreze o distanţă decentă între ei. Gabriel aprecia atenţia ei, nu avea cum să nu fie conştient de limbajul trupului ei, care exprima încordare şi stânjeneală. Dar, atunci, la ce acceptase invitaţia la dans? Începu să tremure din tot corpul văzându-şi rivalul cum trăieşte acele momente, cu mâna dreaptă încercând să o mângâie, delicat. Alina părea mai frumoasă ca oricând, îmbrăcată într-o bluză albă simplă, fără decolteu şi fustă neagră, care-i venea puţin peste genunchi, strânsă pe talie.

Simţi un impuls ucigător de a-l plezni pe neruşinat. Cu greu se opri, gândindu-se mai ales că ar face-o pe Alina de râs. Reuşi să reziste, sperând să se termine piesa cât mai repede, dar rula o piesă lungă ce se asculta pe la reuniunile cuminţi din şcoala primară. Dacă soft-ul acesta se juca cu creierii lui, atunci trebuia să recunoască că îl trecea şi prin farse interesante. Melodia era pe sfârşite, când un alt gând îşi începu tortura: o mai invită la încă un dans? Ce face el, dacă Alina acceptă? Doar nu l-a chemat iarăşi până în Cluj, ca să îşi bată joc de el, lăsându-l baltă de faţă cu colegii ei…

Final. Altă piesă lentă. Alina se uită la Sebastian fără nicio expresie. Şi, da, băiatul nu îi dădu decât puţin drumul, încercând să-i propună încă un dans. Atunci Alina îl căută pe Gabriel cu privirea. Îl văzu, transfigurat de gelozie, ceea ce nu făcu decât să o irite. Acceptă să danseze în continuare.

Dacă nu ar fi simţit o mână luându-o pe-a lui, şi-ar fi ieşit cu totul din fire.

-Hai să dansăm şi noi, auzi, surprins.

Era Corina, care îl trase, curajoasă, înspre mijlocul sălii. Luând-o de talie, simţi aceeaşi adrenalină ca la cea de-a doua cufundare în programul de terapie simulată. Ea îi puse mâinile pe umeri şi îi şopti:

-Gabriel, Alina mi-a povestit foarte multe despre voi doi şi cred că relaţia voastră ar merita o şansă! Chiar vă potriviţi!

Asculta, mai mult fără să vrea, piesa pe care dansau. Era o melodie frumoasă, pe care nu o mai auzise de multă vreme. Avu aceeaşi senzaţie, de reuniune din clasa a V-a. O luă iarăşi ca pe un semn. Dar, totuşi, fata cu care dansa şi care părea aşa de interesată de viaţa lui, să nu fi fost reală?

-Dacă eşti prietenă bună cu Alina, te rog eu,  ia-o de-acolo, că dacă se mai dă mult nenorocitul ăla la ea, îi rup capul, jeg ordinar!

Corina tresări, surprinsă de vehemenţa şi încordarea lui. Rămase cu mâinile pe umerii lui, ca şi cum şi-ar fi dorit să fie prietena lui, regretând că el o preferă totuşi pe Alina, la care ea ţine prea mult ca să nu o ajute. Cum putea o astfel de persoană să fie o simulare, se întrebă Gabriel, în timp ce o văzu cum se duce către ei şi, cu gesturi ferme, o prinde pe Alina de ambele mâini, îndepărtându-l parcă cu tot trupul pe rivalul nedumerit.

Restul se petrecu ca în vis. Plecară de la petrecere şi se certară tot drumul, până în faţa căminului.

-Gabriel, trebuie să te linişteşti, nu îmi place să te văd aşa, nu ajută la nimic să fii posesiv, iar relaţia noastră chiar nu a fost în felul ăsta!

Orice argumente ar fi încercat să aducă, se loveau de un zid. Alina ţinea la încredere şi libertate cu o fermitate de care el nu fusese conştient în perioada prieteniei lor. Cât de mult o preţuia acum, deşi se arăta supărat şi revoltat de întreţinerea unei amiciţii nesănătoase, din punctul lui de vedere, cu băiatul acela. În cele din urmă, îşi ceru scuze că a supărat-o şi îi vorbi despre planurile lui de a se transfera.

-Bine, Gabi, să ştii că mă bucur! Cât despre Sebastian, încă nu am vorbit cu el, e greşeala mea, că am amânat şi, te rog să mă crezi, nu am ştiut cum o să se petreacă lucrurile! Şi el prea şi-a făcut speranţe, i-am spus de la început să nu creadă că sunt dispusă să mă implic imediat, cum şi-o fi închipuit! Şi te rog să nu faci vreo prostie şi să te iei de el!

El încă era supărat:

-Aş fi preferat să nu dansezi cu el, m-ai umilit!

-Gabriel, nu sări calul, te rog eu! Te iubesc, mă bucur foarte mult că putem să salvăm relaţia noastră, dar va trebui să te obişnuieşti cu ideea că voi rămâne, într-un fel sau altul, prietenă cu el! Am fost corectă cu tine, nu merit să te porţi cu mine fără respect! Şi poţi sta liniştit până îţi iei examenele şi vii aici, oricum o să îl ţin la distanţă!

Abia plecă din faţa căminului, după sărutări care riscau să devină prea insistente. Dormi agitat, însă drumul de întoarcere îl mai linişti. Ajunse în Timişoara într-o strare ciudată. Ar fi vrut să meargă până la cabinetul doctorului Sorescu, însă îl sperie perspectiva de a-şi aştepta, ore în şir, rândul. Aşa că îl sună, încercându-şi norocul şi fără prea mari speranţe. Psihologul îi răspunse la cel de-al doilea apel. Programară o întâlnire pentru a doua zi, dar Gabriel insistă:

-Pot să vă mai reţin cu o întrebare, mă frământă prea tare pentru a aştepta până mâine?

-Da, spune te rog!

-Aş putea să mă întâlnesc cu Cristina? Adică, ea de fapt nici nu vrea să audă de mine, de bou ce sunt. Dar, mă gândeam că, în lumea asta simulată, ştiţi, mi-ar face bine să o văd!

Virtualul doctor Sorescu îi răspunse pe un ton categoric:

-Terapia la care te supunem exclude o astfel de întâlnire, am definit parametrii de început ai aplicaţiei astfel încât voi doi să nu puteţi interacţiona! Nu îţi recomand să o cauţi, oricum nu o vei găsi la Universitate în Timisoara!

-Dar dacă vreau să dau de ea, să o găsesc, mă opriţi dumneavoastră?

-Gabriel, hai să vorbim mâine despre asta! Evident, nu te poate opri nimeni să o întâlneşti, ea este parte a memoriei tale, iar programul are aceste delimitări, fără de care ar fi afectată structura simulării! Însă, te rog, nu încerca să o cauţi pentru că rişti o extragere forţată din aplicaţie!

Restul zilei şi-l ocupă cu o vizită la secretariat şi cu pregătirea celor două examene pe care era nevoit să le promoveze. Tehnici de negociere, fidelizare clienţi, dezvoltare portofoliu. Ar fi trebuit să fie floare la ureche, ţinând cont şi de faptul că aplicase aceste noţiuni teoretice în profesia reală.

Nu s-a mai prezentat la cabinet, absorbit de examene. Vorbea des la telefon cu Alina, iar părinţii îl lăsară în pace, mulţumiţi că îşi ia examenele cu note mari şi că va avea bursă. La finalul sesiunii, pregătit să plece la Cluj ca să-şi depună dosarul de transfer, primi un telefon de pe un număr necunoscut:

-Gabriel, doctorul Sorescu sunt la telefon!

-Bună ziua, mă iertaţi că nu am mai apucat să vin, m-am luat cu examenele!

-Ar fi bine să ne vedem, pentru că s-ar putea să fi depăşit timpii normali de rulare ai aplicaţiei!

-Trec pe la dumneavoastră cum mă întorc de la Cluj!

Tonul psihologului deveni grav:

-Ai face bine să vii încoace imediat, Gabriel! Eu nu o să alerg după tine prin oraş să te aduc cu forţa! Cum vrei tu, sunt deciziile tale!

Bucuria promovării examenelor fu întărită de cea a revederii. Alina se interesă de toate aspectele transferului, de la hârtiile necesare, până la depunerea cererii efective, către Rectorat.

-Of, abia aştept să te muţi aici! Acum suntem în vacanţă şi nu aş vrea să te duci imediat înapoi! Miercuri plecăm cu grupa la Scărişoara, studiem ecologia sistemelor biologice de la gheţar! Ai putea veni cu mine, dacă vrei! Este o excursie în afara programei, pe care o facem voluntar!

9

O vizită la gheţarul Scărişoara, în plină iarnă, se dovedi hazardată, iar entuziasmul biologilor în devenire de la Babeş-Bolyai nu ajunse pentru a birui vremea. În felul acesta, excursia fu amânată pentru primăvară, la începutul lunii mai.

Doctorul Sorescu îl mai suna din când în când, cu rugămintea de a se prezenta la cabinet. Îl amână de fiecare dată, până ajunse să îi promită că se va duce, cu condiţia de a-i comunica ziua exactă a teribilului accident suferit de Alina. Ştia că se petrecuse în primăvara anului următor despărţirii lor, însă dorea să afle cu cea mai mare precizie data.

Psihologul reacţionă agresiv la această solicitare, ameninţându-l că vine după el la Cluj, cu avertizarea că ar fi bine să se gândească de două ori înainte de a-l forţa să întrerupă activitatea clinicii din cauza lui. Acceptă cu greu să-i spună data accidentului, numai după ce Gabriel îl asigură cu toată seriozitatea de care era în stare că va veni la Timişoara pentru demararea procedurilor standard în vederea opririi aplicaţiei.

Tragicul eveniment se petrecuse pe 04 Aprilie 2010, adică cu mai bine de o lună în urmă, conform realităţii simulate. Totuşi, nu plecă şi amână decizia până după excursia de la gheţar. În toată perioada aceasta nu mai primi niciun mesaj de la doctorul Sorescu.

Ieşirea la Scărişoara se petrecu în veselia generală a unor tineri lipsiţi de foarte multe griji, care petreceau câteva zile la munte, studiind lucruri de care erau pasionaţi. Îşi luară haine groase, chiar dacă vremea se anunţa a fi excelentă, pentru că sezonul cald este capricios în Apuseni, iar în subteran era mult mai rece faţă de temperatura celor mai multe peşteri româneşti. Ajunseră cu autocarul, după ce au jucat cruce pe drum, au cântat şi au spus bancuri.

Coborâră treptele de lemn care duceau la gheţar, conduşi de un ghid care spunea glume inspirate despre istoria locului, un bărbat mărunţel, trecut de treizeci de ani. Gabriel o ţinu de mână pe Alina aproape tot timpul, dându-i drumul la rugăminţile ei, după ce, ajunşi în gheţar, încercă să o îmbrăţişeze. Instructajul şi avertizările ghidului nu ajunseră la el.

-Gabi, lasă-mă acum, trebuie să mă concentrez la ce ne spune ghidul!

Se conformă, oferindu-i nişte grimase copilăreşti, apoi se trase câţiva paşi înapoi, uitându-se la ea şăgalnic, cu o dragoste ce începea să o simtă ca pe o obsesie. Fata îl privi iniţial uşor încruntată, apoi chipul i se umplu de groază.

El căzu.

Îi auzi ţipetele, apoi se izbi de un perete de gheaţă. Sus, mai multe voci răcneau în acelaşi timp:

-A picat în crevasă!

-Vai de el!

-Gabriel, rezistă! Chemăm salvamontul!

Apoi întunericul şi răceala îl cuprinseră cu totul. Capul îi explodă de durere. O senzaţie de rău fizic, peste puterile lui de a îndura, îl conduse într-un leşin adânc.

10

Avu nevoie de câteva zile pentru a-şi reveni, dintre care una o petrecu în comă indusă. Vomită într-una şi parcă trecu o veşnicie până când pereţii se opriră din alergat. Îşi văzu mama, îi simţea mâinile atingându-i mereu palmele şi fruntea, masându-i uşor picioarele. Când îşi reveni de-a binelea, ea îi sărută obrajii. Tatăl său, mult îmbătrânit, nu îl certă. Dar fu nevoit să suporte privirea glacială a doctorului Sorescu.

-Băiete, încă doi-trei pacienţi ca tine, care se lasă cu extrageri forţate şi o să mi se interzică tot programul de cercetare!

În absenţa vreunei replici, psihologul îndulci tonul:

-Of măi copile, mă bucur că ţi-ai revenit! Te aştept la cabinet peste câteva zile, avem multe de lămurit!

În cele din urmă, făcându-şi curaj, Gabriel întrebă de Cristina. Mama îi răspunse, îngrijorată:

-Draga de ea, este la noi, am rugat-o să se odihnească puţin, e epuizată! A stat pe coridor tot timpul, nu am putut-o convinge nicicum să intre, se uita la tine din uşă! Gabi, nu ştiu ce s-a întâmplat între voi, însă ai face bine să vorbeşti cu ea cât mai repede, se învinovăţeşte într-una!

***

Recâştigarea încrederii a fost lungă şi grea. Au trecut mulţi ani pînă când Gabriel a simţit că soţia lui a reuşit să-l ierte pe deplin. I se părea, adesea, că îl judecă mult prea aspru, pentru ceva ce se putea întâmpla oricui. De cele mai multe ori, văzând-o tristă fără motiv sau cum se ia de el că a întârziat în oraş ori cum nu înţelege şi nu agreează delegaţiile lui, prefera să se izoleze într-o lume secretă, în care o lua pe Alina în braţe, dansând la nesfârşit. Apoi îşi aducea aminte de stările experimentate atunci când acea proiecţie digitală a ei l-a pus să concureze cu un altul şi s-a văzut nevoit să-i suporte aceluia prezenţa. Atunci îşi venea în fire, părându-i rău pentru toată suferinţa pe care, fără să vrea, o pricinuise Cristinei. Nu avusese, totuşi, curaj să-i mărturisească soţiei sale despre felul terapiei prin care trecuse. Îi era frică să nu îl judece prea aspru, să nu ajungă iar să-şi piardă încrederea în el.

O dată pe an, la început de mai, se ducea la mormântul Alinei. În cele din urmă îi povesti fratelui ei toate cele ce se petrecuseră cu ea, în mintea lui. Marius îl privi împăcat:

-Gabriel, am început să trecem cu toţii peste tragedia asta! Ce îmi spui tu mă bucură, în sensul că îmi pare bine că ţi-ai putut depăşi propriile probleme, cu gândul la ea. Măcar pentru asta, şi n-a trăit degeaba. O să le spun şi părinţilor mei, dacă nu ai nimic împotrivă!

-Încă nu, va trebui să vorbesc şi cu Cristina despre asta, te rog să îmi ţii pumnii! După, o să poţi vorbi cu ei, liniştit. Mai este ceva, Marius. Ai vrea să fac o copie a jurnalelor ei, să ţi-o dau s-o păstrezi? Sunt foarte frumoase, cândva poate că ai tăi vor avea puterea să le citească. Să ştii că a fost fericită în Cluj, trecuse destul de repede peste momentul despărţirii noastre, deşi recunosc, nu îmi pică bine să accept asta. Alina şi-a trăit frumos visele. Cred că ar trebui ca părinţii voştri să ştie acest lucru!

Atunci când se hotărî să-i spună Cristinei, băiatul lor avea deja cinci ani. Se simţi eliberat de o mare povară, însă ei îi redeschise rănile. Urmă o perioadă grea, care ţinu câteva luni, cu certuri dese, din motive inexplicabile. Devenise excesiv de geloasă, urmărindu-i mişcările şi telefonul. Până când el luă decizia de a renunţa la delegaţii, în favoarea unui post plătit mai slab, dar care presupunea doar activitate de prospectare a pieţei timişorene. De câteva ori au mers la consiliere, chiar la doctorul Sorescu.

Apoi anii se scurseră în linişte, acaparându-i cu educarea lui Cristi, copilul lor. Se bucurară de toate progresele lui la şcoală, avea un talent special pentru desen şi o voce frumoasă. Semăna cu ea, însă moştenise foarte mult din temperamentul său extrovertit.

***

Cristi rămase singurul lor copil, dar le dărui trei nepoţi, Cosmin, Alexandru şi Diana. Gabriel îi lua adesea în drumeţii prin Munţii Aninei, pe care îi îndrăgise atât de mult în tinereţe. La pensie se retrase în Caraş-Severin, pentru a fi cât mai aproape de munţi. Aceştia i-au fost cel mai bun medicament atunci când a murit Cristina, în urma unui accident vascular, pe când el avea şaptezeci şi doi de ani. Continua expediţiile speologice săptămânale, cu un club montan din Anina, aducându-şi aminte cu drag de prietenii lui timişoreni. Pe la şaptezeci şi cinci de ani, Gabriel se transformase într-un bătrânel firav, simpatic, îndrăgostit de natură, sensibil şi prietenos.

Nu mai intra de mult în peşteri, însoţind grupul până la tabără, unde se îngrijea de foc, încălzind ceaiul sau supa semipreparată. Cu toate acestea, într-o excursie pe Valea Ciclovei, la început de mai, atunci când verdele crud al pădurii trezeşte totul la viaţă, i se făcu dor de platanii nenumăraţi din vechile lui amintiri simulate. Expediţia îşi propunea cartarea unor bazinaşe interesante, în Peştera cu sfinţi. Îl lăsară să intre, cu rezerve, având totuşi încredere în calităţile lui de speolog, dobândite în zeci de ani de explorări.

Trebuia să treacă printr-un prag de care îşi aducea vag aminte, dincolo de care se afla o sală cu „sfinţi”, formaţiuni de stalactite, gururi şi stalagmite, poreclite în acest fel pentru că stârniseră cu frumuseţea lor stranie imaginaţia speologilor atunci când aceştia le văzuseră întâia oară la lumina lămpilor cu carbid. Trecu greu, ajutat de Diana, nepoata sa, care îl ţinea cu răbdare de mână. Ajuns în sală, se îndreptă de spate, dar o durere cumplită îi cuprinse bazinul şi se întinse pe şira spinării, apoi îi cuprinse pieptul ca într-o menghină.

Trecea printr-o stare de frig şi vertijuri atunci când hărmălaia din jur îl trezi, întins pe o targă, imobilizat, cu gâtul înţepenit. Era urcat, cu ajutorul unui sistem complicat de scripeţi şi corzi. Ajunse într-o sală cu pereţi îngheţaţi, apoi îl suiră pe nişte trepte de lemn, înspre lumină. I se părea că aude o voce cunoscută. Cineva aranja păturile, în timp ce salvatorii lui se pregăteau să-l urce într-o ambulanţă. Persoana care umblase la pături îl prinse de mână şi îl însoţi în maşină. Era Alina, iar prezenţa ei, pielea ei fină atingând mâna lui tânără, privirea ei topită într-a lui îi spuneau că tot ce se petrece cu ei este real.

I-a stat alături tot drumul, până la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Cluj. După o serie de examinări preliminare, doctorii au hotărât că nu este necesar un transfer cu elicopterul la Bucureşti, cele mai multe afecţiuni fiind produse de şocul hipotermic. Crevasa în care alunecase nu a fost prea adâncă, deşi îngustimea acesteia îngreunase considerabil misiunea de salvare.

Scăpă ieftin, cu mici luxaţii, însă bazinul şi piciorul drept, care preluă cel mai mult din impactul căderii, îl supărară multă vreme după aceea. Alina îi fu alături în tot procesul recuperării, iar începutul verii îi prinse sărutându-se pe sub platani.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s