Home

Acum câteva zile (pe 20 august) s-au împlinit 125 de ani de la nașterea lui Howard Phillips Lovecraft, unul dintre  părinții literaturii Science Fiction. A fost un autor a cărui contribuție la dezvoltarea acestui tip de literatură a rămas nerecunoscută în timpul vieții. Cu toate acestea, moștenirea lui este vie și fascinantă. Una dintre cele mai interesante “invenții” ale lui Lovecraft, care a pătruns în cultura de azi, este faimosul Necronomicon.

Am auzit prima dată de Necronomicon (în traducere aproximativă, imagine sau icoană a Legii morților) când eram copil, captivat cu totul de filmul „Armata întunericului” (The Army of Darkness), peliculă în care un om al zilelor noastre ajunge accidental în Evul Mediu, de unde are o singură șansă de scăpare spre a se întoarce în timpul său: găsirea Necronomiconului.

În amintirea lui H.P. Lovecraft am pus pe blog un articol publicat anul trecut în Helion online despre o antologie de proză scurtă apărută la Editura Nemira, cu unele dintre cele mai frumoase scrieri ale acestui autor atât de straniu și misterios, pe măsura creațiilor sale.

Ocultism și mecanicism în scrierile lui H.P. Lovecraft:

Dacă primele povestiri din antologia de proză marca H.P.Lovecraft, publicată la Nemira cu titlul “Blestemul din Sarnath”, explorează senzaţiile oferite creierului şi experienţei umane de planul oniric, până la nivelul la care acesta se substituie realităţii, spre finalul antologiei, avem de-a face cu texte din ce în ce mai întunecate, cu o pronunţată tentă horror.

O astfel de proză, de o dimensiune neobişnuită pentru textele, de regulă scurte, ale lui H.P. Lovecraft, este Herbert West, reanimator. Întâmplările sunt relatate din perspectiva asistentului unui doctor nonconformist, care încearcă reanimarea oamenilor morţi de curând, plecând de la o viziune antropică mecanicistă, care elimină perspectiva existenţei sufletului. Experimentele de tanatopraxie au un deznodământ deopotrivă tragic şi grotesc, sfârşind într-o procesiune macabră, cu zombi, maţe şi medici decapitaţi. Totuşi, Lovecraft administrează cu precauţie elementele greu digerabile, povestirea degajând, într-un mod straniu, o atmosferă lirică originală.

Din ciclul elegiilor morbide sunt şi proze foarte scurte, ca Strada sau Azathoth. Din ele se degajă fobia faţă de necunoscutul putred, care nu contaminează doar fiinţele organice, ci inclusiv clădirile sau infrastructura oraşelor coloniale semipărăsite, cum este cazul povestirii Oroarea de la Red Kooh, în care un detectiv înebuneşte după investigarea unor răpiri care indică apariţia unui cult al zeiţei Lilith: “Să povesteşti unor inşi lipsiţi de imaginaţie despre o oroare care întrece închipuirea omenească, aşa cum era grozăvia caselor, cartierelor şi conacelor mâncate de lepră şi de cancer, de un rău venit din lumi străvechi, ar fi fost o provocare ce putea atrage după sine zăvorârea într-o celulă capitonată.” (The Best of H.P. Lovecraft, vol. I – Blestemul din Sarnath, Editura Nemira, Bucureşti, 2013, pag. 243)

Ocultul nu se degajă, însă, doar din enumerarea unor zei babilonieni, chaldeeni sau precolumbieni, ci şi din indiciile care conduc personajele spre aceeaşi concluzie, a prezenţei supranaturalului malevolent. Incantaţiile, ritualurile, practicile adepţilor creează o teamă izvorâtă din sentimentul de neputinţă în faţa unor puteri străvechi, cărora ştiinţa nu le poate desluşi sau limita impactul.

Însă, dincolo de senzaţiile oferite cititorului de cromatica morbidă, de atmosfera întunecată şi de personajele stranii, aflate la limita nefirescului malign, nimic nu întrece stârnirea imaginaţiei ca fascinaţia în faţa unor cărţi oculte, luate pe sub mână de la tot felul de librari dubioşi. Dintre acestea, cel mai elocvent este exemplul Necronomiconului, o carte inventată de H.P.Lovecraft şi atribuită unui scriitor medieval, care a intrat în cultura fantasy, nu puţine fiind filmele sau jocurile pe calculator care fac referire la ea. Lovecraft dă puţine detalii despre Necronomicon, nu toate în aceeaşi proză, ci aruncate prin labirintul său de texte scurte, cum este Descendentul (un tânăr este invitat de nişte rude îndepărtate să participe la un straniu ritual de iniţiere) sau Sărbătoarea (un fel de anti-Crăciun ocult). Imaginaţia şi curiozitatea sunt stârnite, iar când Lovecraft se hotărăşte să ofere un citat din “cartea arabului smintit”, efectul este pe măsura aşteptărilor: “Cavernele cele mai adânci (…) nu pot fi observate de ochii văzători, căci ele ascund ciudate şi înfricoşătoare minuni. (…) Ibn Schacabao a zis, cu multă îndreptăţire, că-i fericit mormântul unde nu a zăcut niciun vrăjitor, fericit oraşul în care vrăjitorii au ajuns cenuşă. Căci se ştie că sufletul celui cumpărat de diavol iese din stârvul său de lut, hrănind şi învăţând viermele ce roade, până când din putreziciune izbucneşte viaţa, iar necrofagii pământului cresc şi devin destul de tari încât să-l tortureze şi se umflă groaznic ca să-l pustiască.” (idem, pag. 315-316)

Elementele oculte marca H.P. Lovecraft nu îşi iau seva dintr-o pseudoerudiţie inventată a catalogului de vrăjitori, zei sau tomuri de incantaţii abominabile, ci din descrierea lirică a temerilor stârnite de toate aceste prezenţe nefireşti omului obişnuit. Lovecraft se joacă cu imaginaţia cititorilor săi, ca un fel de extensie a jocurilor onirice pe care, mai mult ca sigur, le-a experimentat compunându-şi opera.

Advertisements

4 thoughts on “Ocultism și mecanicism în scrierile lui H.P. Lovecraft

  1. Mai omule, ce treaba ai tu cu astea? Ce primeste omul in inima, aceea are in inima. Iar inima impartita sa prabuseste sau in cel mai bun caz se chinuie si nu isi gaseste pacea. Sau vrei sa te increzi in tine ca om interesant si “matur” ca iei foc in san si nu te arzi?

    • Hei, chiar voiam să dau de tine Florin și să vorbim, pe de o parte. Pe de altă parte, dacă te uiți cu atenție, postarea este la secțiunea de literatură. Literatura este una, religia este alta. Nu mă încred în nimeni și în nimic, încerc să iau din Învățăturile Mântuitorului ceea ce este bine pentru mine personal. Sunt sătul de lecțiile primite de la alții, de dogmatismul prost înțeles, prost explicat, prost aplicat, sunt sătul de toată manipularea religioasă și de toate denaturările care s-au făcut atât în practică cât și în teorie legat de Învățăturile lui Hristos. Dar, repet, literatura e una, religia e alta. Amândouă țin, totuși, de căutările omului. În literatură omul se caută mai mult pe sine, în religie omul se caută tot pe sine, însă încercând să dea de Dumnezeu. Îți recomand cartea lui Savatie Baștovoi – Și pietrele vorbesc – în care ieromonahul, invocând erudiția Sfântului Vasile cel Mare, îndeamnă persoanele religioase la studiul literaturii, care n-a mâncat și nu o să mănânce niciodată pe nimeni. Dă-mi de știre dacă vrei să ieșim la o bere/suc/bere fără alcool/cafea să povestim.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s