“Țelul omului, ceea ce îi este prescris de porunca eternă, nestrămutată a rațiunii și nu sugerat de dorințe vagi și trecătoare, este dezvoltarea cea mai înaltă și mai armonioasă a puterilor sale către un întreg complet și coerent.” – Wilhelm von Humboldt.
M-am gândit serios dacă să mă duc sau nu la Irrational Man, cel mai recent film scris și regizat de Woody Allen, după ce am citit o critică sumbră în Times New Roman. Totuși subiectul (relația amoroasă dintre o studentă la filosofie și profesorul nonconformist și misterios al acesteia) a fost un imbold suficient de puternic să îmi înving sentimentul de precauție.
Filmul rulează la Mall și m-am trezit într-o sală imensă, alături de alte câteva persoane curioase asupra unei teme în principal filosofice, în care povestea de dragoste tinde să cadă în plan secund. Unul din lucrurile care se pot reproșa filmului (și, implicit, relației de iubire) este aparenta artificialitate a personajului principal, Abe Lucas, un profesor celebru, autor al unor cărți apreciate, care este invitat să predea peste vară la universitatea unui oraș de provincie. Fără a fi neapărat atrăgător din punct de vedere fizic (aveți ocazia să vedeți un Joaquin Phoenix cu burtică – după rolul lui Christian Bale din American Hustle, s-ar putea să devină un trend), profesorul stârnește pasiunea studentei sale preferate, Jill, neavând nici cea mai mică intenție să o seducă, fiind déjà angrenat într-o relație bizară cu o profesoară.
Aflăm despre profesorul Lucas că trece printr-o depresie profundă, pe care o pansează cu alcool. Nu știm care sunt cauzele angoaselor sale, deși aura de mister este afectată de unele zvonuri (soția îl părăsește pentru cel mai bun prieten, un coleg apropiat moare în Irak, s-a împotmolit la scrierea unei cărți despre Heidegger și fascism), însă tristețea fără sfârșit devine pentru Abe o problemă de viață și de moarte – la o petrecere studențească unde ajunge la insistențele lui Jill, este aproape de suicid, încercând să le explice studenților, aplicat, cu un pistol încărcat la tâmplă, ce înseamnă ruleta rusească. Din acest punct de vedere, Abe Lucas poate fi considerat un personaj pretențios și artificial, prin trâmbițarea indiferenței față de moarte. Cu toate acestea, jocul profesorului cu suicidul, ca ultim drog și refugiu existențial, m-a dus cu gândul la unul dintre romanele lui Philip K. Dick, Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, în care un personaj își întâlnește propria fantomă. Abe Lucas, sfâșiat de probleme, sătul de viață, dragoste, prestigiu, de orice lucru ce ar putea da savoarea existenței sale (până și iubirea unei studente strălucite, interpretată excelent de Emma Stone), trăiește precum o fantomă. Eu am reușit să empatizez cu personajul (până în acest punct al acțiunii), poate de aceea nu mi se par trăirile și angoasele sale ca fiind false. În cele din urmă, Abe Lucas regăsește, cu un simț al moralei distorsionat, sensul și plăcerea vieții (fapt care accelerează semnificativ deznodământul), însă de aici drumurile noastre se despart.
Un film despre iubire, depresie, suicid, Kierkegaard, Dostoievski, Hannah Arendt, cu dialoguri înțesate de sensuri filosofice complexe, de multe ori arme în dansul aparent neintenționat al seducției. Times New Roman este un site excelent de satiră, dar în ceea ce privește filmele, de data asta îmi permit să cred că s-a înșelat. Filmul este incitant, original, cu personaje credibile și triunghiuri amoroase neașteptate. Dacă ar fi să găsesc minusuri, acestea rezidă într-o oarecare ușurință cu care Jill tratează relația de prietenie cu iubitul ei (la care este gata să renunțe, fără mari remușcări), același lucru petrecându-se și cu profesoara îndrăgostită de Abe, ce dorește să pună punct căsătoriei pentru o aventură condimentată de o iluzorie plecare în Spania. Cu toate că filmul prezintă o complicată poveste de dragoste, punctul forte constă în modul prin care tensiunea între conștiință, simț moral, rațiune și sentimente determină atât alegerile cât și consecințele, nu de puține ori nefaste, care izvorăsc din acestea.
Ciprian Baciu 