Home

Sâmbătă 06 februarie 2016 toată floarea activistă din România a sărbătorit Ziua Roșiei Montane. Am marcat și noi evenimentul în Timișoara, printr-o serie de proiecții de filme și dezbateri găzduite de Reciproc Cafe. Cu o zi înainte actualul Guvern a făcut un cadou minunat prin includerea Roșiei Montane în lista tentativă pentru UNESCO și lansarea unui masterplan vizând dezvoltarea durabilă a localității, fără minerit industrial, cu doi miniștri aferenți (al Mediului și al Culturii) deplasându-se la fața locului, fără cașchetele sau vestele RMGC, cu care se îmbrăcase în penibil fostul prim ministru.

Ce am simțit eu că ne definește pe noi, activiștii de mediu, în fața acestei victorii? Sincer… apatia. Ne-am încins în dezbateri sterile, ne știm unii cu alții, ne știm afinitățile, prieteniile sau ne-prieteniile, viziunile ideologice, culturale, politice etc. Nu cred ca la București climatul să fi fost diferit. Cât despre clujeni, celălalt pol al activismului de mediu românesc, mi-aș dori să fie o explozie de entuziasm invers proporțională cu starea noastră de spirit.

Ne lăsăm pe tânjală, prieteni, cam ca Naționala de fotbal când trece de grupe la câte un turneu final și trântește o partidă când ți-e lumea mai dragă.  Și nu vreau să aduc în discuție porcării precum tăierile ilegale de păduri, gazele de șist sau microhidrocentralele. Să rămânem la mineritul distructiv.

În primul rând nu este nimeni în stare să articuleze o strategie coerentă de interzicere prin Lege a mineritului de suprafață, respectiv cu cianuri, la nivel național. Ne mulțumim să administrăm, punctual, situații de criză, aplicând pansamentul ieșitului în stradă, atunci când simțim că arde rău și câte un astfel de proiect este pe cale să înceapă.

În al doilea rând, nu avem o evidență a tuturor proiectelor de minerit la nivel național, respectiv a stadiului de implementare a fiecăruia. Vine câte o companie junior listată la bursa din New York, cu sediul social în Canada și cu destinația profiturilor în Bahamas și ne ia subsolul cu totul, fără ca noi habar să avem ce metale ne-au lăsat bunicii noștri, ăia de și-au rupt oasele în război ca să ajungem noi dezinteresate slugi, în propria noastră țară (casă).

În al treilea rând, nu există o strategie de conștientizare în rândul societății românești asupra pericolelor care însoțesc exploatările miniere iresponsabile. Și aici avem un foarte interesant (evident, o spun cu amărăciune) studiu de caz: exploatarea minieră în carieră deschisă de la Certej (locul ăla unde au murit câteva zeci de oameni, pe vremea lui Ceaușescu, în urma surpării unui iaz de decantare). Comunitatea locală nu opune nicio rezistență. Cel mai apropiat oraș este Deva, la aproximativ 20 de km, n-au devenii nicio treabă, nicio problemă că o să se trezească cu un crater cât China în spatele curții. Mergem mai departe, către fruncea țării, timișorenii. Dragii mei bănățeni, dacă la Certej se demarează proiectul de exploatare, acolo va fi amplasat un iaz gigantic cu cianură. Porcăria aia când se evaporă, nu se duce pe Lună sau pe Marte, ci plutește așa, aiurea, a pagubă, până când o apucă picuratul prin curțile vecine. Da, dragii mei, mizeria aia chimică o să ne facă o vizită drăgălașă și diafană, nu precum Venus ieșind din spuma mării, ci sub forma unor mângâietoare ploi acide primăvăratice.

La Timișoara, unii cam apatici, alții iritați, am discutat foarte mult despre Certej. Încet (mult prea încet) se creează planuri și se înfiripă o strategie de a stopa și aberația asta. Roșia Montană este, din punctul meu de vedere, argumentul suprem că jocurile nu sunt făcute înainte, că Guvernul nu este atot-puternic, că nu se pot demara astfel de proiecte în disprețul cetățenilor, că merită orice fel de luptă justificată anti-Sistem, că este valoroasă și contează enorm orice formă de rezistență civică.

Ne vedem în stradă, dragii mei. Pentru că somnul neimplicării civice naște ploi acide. Și ar fi păcat să nu ne putem face nestingheriți plimbările noastre liniștite duminicale prin centrul istoric.

reciproc dezbatere - 06 feb 16

P.S.: un alt argument al apatiei opusă efervescenței activiste din 2013 e că nici party-ul after-event n-o mai fost ce-o fost acum 2 ani. Păi acum 2 ani ne-am rupt în figuri de Ziua Roșiei Montane în DAOS cu DJ Kuky până dimineață. Sâmbăta asta același DJ Kuky a fost, iarăși, la înălțime. N-a dansat nimeni. Spiritul Naționalei de fotbal ne urmărește și parcă nici de victorii nu știm să ne bucurăm cum trebuie. Poate altă dată 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s