Home

Trei filme science fiction mi-au marcat adolescența: Terminator II, Total Recall (ambele cu Arnold Schwarzenegger vioara întâi) și Predator II. Universul predatorilor, niște extratereștri sportivi veniți să practice vânătoarea pe la noi prin ogradă, cu scopul de a-și agăța niște căpățâni omenești în colecția de trofee galactice, a influențat enorm filmele cu tematică similară produse ulterior. Prin urmare, standardele în ceea ce privește un sequel la Predator II nu aveau cum să nu fie ridicate, pe măsura așteptărilor.

Scena de început, explozivă de-a dreptul, are menirea să conecteze primele două filme ale seriei cu universul prezent. Ofițerul Quinn McKenna, personajul principal, filează un transfer de ostatici ai mafiei drogurilor, în plină junglă sud-americană. Filmul se hrănește așadar atât din decorurile primului Predator, în care o trupă de super-soldați americani este vânată în junglă de un extraterestru, cât și din teroarea și violența urbană caracteristică celui de-al doilea lungmetraj. Eram curios în ce direcție vor conduce acest al treilea episod al seriei, după ce în primul au exorcizat toate spaimele produse de Războiul din Vietnam, iar în al doilea, din punctul meu de vedere, producătorii au lansat un serios semnal de alarmă în ceea ce privește violența urbană asociată armelor lăsate la liber. Rezolvarea, în filmul de față, a fost pe cât de neașteptată pe atât de neobișnuită și de inspirată, datorită umorului negru, care a curs în valuri pe tot parcursul peliculei.

După ce interacționează cu un predator fugitiv, aterizat din greșeală în mijlocul schimbului de ostatici, McKenna este internat de superiori la balamuc, în vederea mușamalizării întregii afaceri. Apucă să expedieze familiei recuzita capturată de la inamic: casca (iconică, un adevărat simbol al culturii urbane din anii ’90) și un element din armură, ce se atașa antebrațului. Pe drum spre spitalul de glumeți, este transportat cu un vehicul blindat al armatei, unde cunoaște gașca de nebuni, formată din alți militari trecuți în rezervă, din varii motive, unul mai zurliu decât celălalt. Din acest moment al acțiunii filmul se duce, pe nevăzute, într-o direcție mai mult decât amuzantă, soluția ideală de a rezolva așteptările uriașe asociate Predatorului.

În haosul general pricinuit de urmăririle neîncetate dintre oameni și extratereștri (evident, ca orice societate avansată, și predatorii au conflictele lor intestine, iar unele nu își găsesc rezolvare decât prin confruntare violentă pe Terra, ajunsă astfel nu doar spațiu de joacă și vânătoare, ci și teritoriu-tampon) trupa zurlie evadează, salvând, la pachet, și o femeie astro-biolog ce-și dorea cu ardoare să tranchilizeze un vânător galactic. Din pricina stress-ului asociat unei misiuni de o importanță copleșitoare, își trage singură un tranchilizant în picior, ajungând, în stare de inconștiență, în grija militarilor deraiați. Și acum urmează faza cea mai tare a filmului, după care promit că mă opresc din povestit și mă aproprii de concluzii.

Casey (că așa o cheamă pe doamna biolog, jucată de Olivia Munn – am mai văzut-o, foarte scurt, în Avengers, întruchipând-o pe Psylocke) se trezește, în cele din urmă, pe un pat uriaș, confortabil, sub privirile mai mult decât grijulii ale soldaților. Fiecare îi așează câte un cadou de trezire, pe pat, ,,o cafeluță, o biscuite’’, un pletos plin de romantisme latino sculptându-i chiar și un inorog de staniol. Reacțiile sale sunt savuroase, întrecute doar de ale soldaților, care făcuseră pariuri asupra comportamentului ei: încearcă sau nu să evadeze, trage sau nu înspre ei cu o pușcă lăsată intenționat în apropiere etc.

Finalul nu iese din cadrul creațiilor de gen și nici măcar nu-și propune. Gheața pe care se aventurează, însă, Predator III (îi spun eu așa, chiar dacă, oficial, filmul regizat de Shane Black se cheamă, simplu, The Predator) este una destul de subțire: filmul nu se ia foarte în serios, iar ironia fină și umorul negru îi reușesc datorită fundalului veridic care ancorează, totuși, povestea, oferind astfel structura de rezistență. Din acest punct de vedere, unul dintre trucurile folosite a fost distribuirea lui Boyd Holbrook în rolul ofițerului McKenna. Holbrook este asociat aproape instantaneu cu detectivii din Narcos, violență urbană, haos, junglă, carteluri, exact imaginile de care Predator avea nevoie, by default, să te transpună, încă din primele secunde, în universul său. Good job, guys! Pervers, dar eficient.

Încă două-trei observații, ca fapt divers:

– puteau scoate mai mult din secvența în care băiatul lui McKenna, autist, marginalizat și tracasat de colegi, se duce la serbarea de Halloween purtând masca de Predator;

– Arnold apare în cele din urmă și în Predator, însă doar în primul film al franșizei, ăla de o mierlesc cu toții în junglă;

– e nedrept și cu totul irelevant scorul de pe IMDB. 6.3 puncte din 10, mi se pare complet deplasat și underrated pentru un film ca Predator 2, spre exemplu. Sau poate că secta asta a noastră, a celor care mâncăm SF pe pâine, dimineața, la prânz și seara, are criterii de apreciere diferite față de muritorii de rând.

Oricum ar fi, vă doresc vizionare plăcută. Eu cred c-am să mai merg o dată, măcar pentru unicornul ăla argintiu, latino.

Advertisements

One thought on “Predator-ul unicornu-lui argintiu

  1. Pingback: Predatorul unicornului argintiu - Revista Helion Online

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s