Ce-am mai văzut #3

1). Der junge Karl Marx, FilmparaDE, Cărturești Mercy, regizor Raoul Peck, 2017

Ce poate fi mai tihnit, pe final de săptămână, decât o proiecție de film într-unul din locurile pierdute prin Centrul Vechi al Timișoarei, pe teme care, de obicei, nu atrag un public numeros, astfel încât poți savura filmul în liniște, alături de cei cu adevărat interesați? Ăsta fusese planul și cu Tânărul Karl Marx, pe drum simțeam deja aromele de ceai, mâinile încălzite pe ceașcă, mierea, cafeneaua, proiecția.

Primele semne de întrebare au apărut când, în fața librăriei Cărturești Mercy, care avea să fie gazda proiecției (ca multe altele sub egida FilmparaDE), a răsărit de nicăieri un grup de protestatari, vreo patru sau cinci, care s-a plantat în ușă, agitând tot soiul de pancarte cu Secera și ciocanul tăiate. Un alt individ, care se lăuda anul trecut pe Facebook cu bătrânii și copiii refugiați pe care îi denunța la poliție prin Parcul Botanic, se agita nervos nevoie mare pe lângă mine.

Intru, comand binemeritatul ceai, găsesc un loc bun, începe prezentarea proiecției. Două doamne, de la Centrul Cultural German, aproape în lacrimi, nu mai știu cum să își ceară scuze pentru controversele stârnite de film. În spate, vociferări, gălăgie, lângă mine, vajnicul luptător cu bătrâni și copii neajutorați își face și el numărul, luându-le pe doamne la rost pentru nefericirea lui din timpurile ceaușiste.

În sfârșit, peste vacarmul protestatar, începe filmul. Mă bucur să-l recunosc în rolul lui Karl Marx pe August Diehl, Sturmbannfuhrer-ul din faimoasa scenă sângeroasă a lui Tarantino, în Inglorious Basterds. Iar vociferări.

După primele scene, un individ moralizator ne face, la grămadă, comuniști, tovarăși și așa mai departe. În cele din urmă, cu un alt tip venit, ca mine, să vadă pur și simplu un film despre Marx, escaladăm conflictul, ne sare țandăra, răspundem în aceeași manieră zgomotoasă, pe limba lor. Indivizii părăsesc, în sfârșit, sala proiecției, continuând vociferările la parter. Când am ieșit de la film, printre rafturile cu cărți, supravegheau librăria doi jandarmi.

La treizeci de ani de la moartea lui Ceaușescu, vine cineva să-mi spună mie, în Timișoara, ce să văd și ce nu. Marș, mă, de-aici!

Filmul, în sine, mi s-a părut bun, chiar dacă prezintă, într-o manieră romanțată, tinerețea lui Marx. Am rămas cu o sumedenie de informații istorice pe care n-am avut niciodată răbdare să le prizez din cărți, având, ca majoritatea românilor tineri, alergie față de tot ce ține de marxism, leninism, comunism, Engels, Internaționala și așa mai departe. Habar n-aveam că, în tinerețe, Marx se întâlnește cu Engels în Paris, că elaborează, împreună, Manifestul Partidului Comunist, lansat la tiparniță cu o lună înainte revoluțiilor de la 1848. Nu știam că Marx trăia în sărăcie, căsătorit cu o aristocrată repudiată de puternica familie Westfalia sau că Engels revoluționa lumea de la căldurică, la adăpostul averii tatălui său, care deținea tot felul de mori, de fabrici și alte antreprize, în Manchester.

Ca informații istorice, așadar, filmul este unul valoros. Scena de început, cu jandarmi germani călare, vânând niște amărâți care adunau vreascuri într-o pădure (iar îmi vine în minte luptătorul nostru cu refugiații din Parcul Botanic), este una foarte puternică, încărcată de dramatism. De August Diehl am zis.

Ce nu mi-a plăcut au fost căderile de ritm, prea multe, din nefericire. Marx și Engles se lansează în tot felul de filosofii aride, de la critica viziunii lui Hegel asupra istoriei, până la critica criticii nu știu cărei critici aparținâd unuia dintre ideologii importanți ai vremii. Astfel de cadre sunt numeroase, iar, pe alocuri, filmul devine lent, adormitor de-a dreptul.

Finalul, însă, cu Marx și Engels pe-o plajă înspumată, planificând structura Manifestului Comunist, este unul foarte bun, consecvent cu maniera romanțată în care Raoul Peck și-a propus să surprindă această dimensiune emoțională a istoriei. Per total, filmul mi-a plăcut, îl consider reușit, consecvent cu ce își propune, și îl recomand oricui are un minim interes asupra tulburărilor sociale din zorii revoluțiilor de la 1848. Îl recomand inclusiv creierelor pătrate care, din prea mult zel anticomunist, riscă să stârnească efectul contrar. Că așa e când te iei de libertatea de exprimare a omului și decizi tu asupra opțiunilor (artistice, politice, ideologice, filosofice etc.) celuilalt.

2). Contact, Clubul Helion, regizori Teal Greyhavens & Nikolai von Keller, 2019

În cadrul ședințelor Helion organizăm, mai nou, și proiecții de scurt-metraje SF (meritul este al lui Darius Hupov). Vinerea asta am văzut Contact, care începe cu o idilă între doi cosmonați, plasată într-un decor bucolic. Brusc, unul dintre ei dispare. Celălalt ia legătura imediat cu computerul navei, Iris, care îi dă, cu un ton metalic, amabil, feminin, o veste extrem de proastă: clusterul de nave ducând spre Taurus ultimii supraviețuitori ai Terrei a intrat în contact cu o specie extraterestră, iar din peste șase mii de life pads mai sunt operaționale aproximativ 200.

Cosmonautul ordonă imediat ieșirea din mediul virtual, însă aici lucrurile se complică, deoarece computerul nu mai poate funcționa în parametrii normali.

Filmul mi-a plăcut foarte mult pentru că:

– în doisprezece minute devoalează o poveste complexă, într-un decor minimalist, alcătuit din diferite peisaje de fundal;

– stabilitatea mentală a cosmonautului se degradează în paralel cu tonalitatea defectă, însă în mod constant amabilă, a computerului;

– dialogul este unul complex, încărcat de tensiune dramatică;

– finalul închide simetric întregul scenariu, printr-un personaj inanimat.

3). Scarlet Street, Openculture, regizor Fritz Lang, 1945

El, funcționar de bancă, epuizat, trecut de 45 de ani, sastisit, dă peste o zână care iubește, pe-ascuns, un bădăran care-i trântește, uneori, câte un dos de palmă, să fie clar cine unde comandă.

Triunghiul amoros astfel înjghebat conduce întreaga acțiune a filmului, care se scurge, implacabil, către un final vesel. Ea (Kitty) căpușează de bani funcționarul amorezat cu chef de amantlâcuri (Chris), sub discreta supraveghere a bătăușului fototapet (Johnny). Lucrurile se complică atunci când Chris, mare pictor nedescoperit, o recompune pe Kitty într-o serie de tablouri care încep să se vândă foarte bine, purtând numele ei.

Primele optzeci de minute trec fără să le simți, iar imaginile sunt încântătoare prin atenția la detalii, romantism, dilemele și nuanțele emoționale pe care personajele trebuie să le rezolve și să le țină sub control. Mi-a plăcut în mod deosebit prima lor ieșire la cafea:

și atunci când el o pictează pentru prima dată, glumind că vor numi tabloul Autoportet:

Gingășia, delicatețea, sensibilitatea sunt prezente la tot pasul. Primele optzeci de minute. Apoi ni se amintește, brutal, că avem de-a face cu o poveste construită după rețeta filmelor noir ale vremii. Ca să ne intre bine în cap faptul că triunghiurile amoroase neconsimțite au fost și vor rămâne, pentru totdeauna, periculoase.