1. Glass, Cinema City, regizor M. Night Shyamalan, 2019
Cică trei supereroi sunt încarcerați într-un azil de-o tipă cu un aproape insesizabil defect de vorbire. O fi fost o știință prea înaltă pentru profunzimile mele intelectuale, însă n-am prins șpilul nicicum la filmul ăsta. În afară de scena de început, cu James McAvoy (profesorul din X Men, faunul din Narnia, etc.) costumat drept Cosânzeană urbană cu legiuni de pitici pe creier, n-am înțeles mare lucru.
Prin urmare, am renunțat de pe la jumătatea filmului să urmăresc meandrele concretului supereroilor nerecunoscuți de contemporaneitatea veșnic ingrată (Bruce Willis, Samuel Jackson, sincer, tot degeaba) și m-am concentrat asupra celor 24 de personalități aparținând criminalului-în-serie-mare-preoteasă-veșnic-copil-James. Omul face un rol de zile mari, se zbate mult, se-ncoardă, se bulbucă, aleargă pe ziduri, zace, toarce, suspină și imploră ca o balerină silită să câștige un concurs de haltere.
Finalul a adus și mai multe învățăminte ale înțelepciunii ezoterice. Spre exemplu, de-acum știu că o băltoacă poate fi fatală nu doar pentru roțile mașinii, ci inclusiv pentru eroi purtători de capă-de-ploaie. Exact, dragii mei, totul până la impermeabil(i). Concluzionând, un mare plus pentru James McAvoy (scoate banii de unul singur), însă au rămas multe semne de întrebare legate de construcția propriu-zisă a filmului, atât din punct de vedere narativ, dar mai ales logic, de celelalte două personaje principale, de rostul titlului, de subplot-uri neconsumate, de miză, mesaj, deznodământ. Cam toate le-am trecut la capitolul minusuri, din nefericire.
2. XXXIII, Reflektor Venue, regizor Mihai Surdea, 2017
Un scurt-metraj interesant, proiectat pe 19 ianuarie în deschiderea concertului aparținând trupei Ordinul Negru. A fost o seară a timișorenilor, de la actrița distribuită în rolul principal (Cristina Petrică, cu un soi de expresivitate pietrificată, un joc actoricesc inspirat), până la regizor și trupa de metale negre.
Filmul prezintă emoția și tensiunea resimțite de o persoană claustrată între rafturile unei biblioteci. Mi-a plăcut mult finalul, care echilibrează întreaga atmosferă densă a filmului și justifică ritmul lent. Merită văzut, iar în deschiderea unui concert cu metale, merge chiar și mai bine.
3. Aleksander Nevsky, Openculture, regizor Serghei Eisenstein, 1938
Ce făceau rușii în ’38, când nemții începeau să-i caute la fulgi prin spatele casei? Filme patriotice despre cum interacționau ei pe la o mie două sute toamna și cum își cântau de dor și jale atunci când nu-și dădeau picioare în gură.
În esență, Nevsky este eroul medieval aparținând unei Rusii amenințată cu zdrobirea între pumnul cavalerilor teutoni și raidurile nemiloase ale Hoardei de Aur. Geniu militar, carismatic, unește poporul și implică țăranii în operațiunile militare, râul, ramul. La final, invadatorii sunt capturați și aduși la judecată. Aici, în cel mai pur stil rusesc, nu există cale de mijloc: soldații de rând sunt eliberați, pentru că au fost siliți să lupte împotriva voinței lor, iar conducătorii militari ai teutonilor sunt linșați de către popor.
Trebuie să recunosc faptul că filmul nu m-a impresionat. Mi s-a părut artificial, declamativ, teatral în sensul decorurilor forțate, gonflate. Ce mi-a plăcut cu adevărat a fost coloana sonoră, cu niște inserții corale de cântece patriotice rusești de-ți vine și-acum să te-ntrebi ce-a fumat Antonescu când a dat-o cu: Ostași, vă ordon, treceți Prutul. Și meclele preoților catolici, unul mai plăcut ochiului decât celălalt. Exemplu de căutătură armonioasă:
Nu mai punem și din profil; glugi, torțe, spânzurători.
Mi-aș fi dorit să pot rezona cu Aleksander Nevsky, așa cum am pățit-o când am dat peste Andrey Rublyov. Da, știu, nu putem compara mere cu pere, Eisenstein e pionier în ceea ce privește montajul, pe când Tarkovsky experimentează în domeniul limbajului poetic. Dar, pe când Andrey Rublyov e o combinație mistică între Așa grăit-a Zarathustra și Patericul Egiptean, risipită într-o sumedenie de nuanțe, Aleksander Nevsky nu face decât să glorifice arătatul strămoșesc al măciucii de peste gard. Într-o manieră elegantă, muzicală, n-am ce comenta.
Alte vremuri. Și, da, mai am o droaie de învățat.
Ciprian Baciu 