Home

Prima oară a fost un zvon, pe care nu-l puteam crede: vreo 15-20 din trupele stratosferice ale anilor 90 aveau să vină, în vară, la Timișoara. Oricare dintre acestea, de la East 17 la Mr. President, ar fi putut umple, pe cont propriu, câte un stadion prin 1994-1995. Primul impuls a fost un mare VREAU! După care, a intrat în scenă angoasa multiseculară: ce să mai caut eu la un concert retro, sunt bătrân, expirat, mă simt ca la optzeci de ani, la ce bun să văd alții, mai expirați ca mine? Lasă, mai bine să-mi aduc eu aminte de East 17 așa cum îi știam în liceu: zglobii, puși pe șotii, trași prin inel. Îmi ajung straturile mele de grăsime, moștenite de la metabolismul capricios intrat în scenă după împlinirea celor 30 de ani care anunță glorioasa criză a vârstei de mijloc; la ce să-mi mai încarc memoria și cu rondelele de slănină ale idolilor din tinerețe? Că doar asta mai pot oferi publicului toate trupele astea dance de prin anii 90: niște umbre grase, ieșite din uz, ale succesului de odinioară.

Cam astea au fost gândurile care plănuiau să mă țină weekend-ul trecut în captivitatea fotoliului și a SF-urilor de pe Netflix. Norocul meu cu Daniel Timariu (prieten căruia îi datorez mult mai mult decât o invitație la un festival), care mi-a rezolvat, prin resurse numai de el știute, accesul în Zona 1, în fața scenei, pentru toate cele trei zile. Acum, să ne-nțelegem, zilele mele se scurg egal, în zen și pace cu toată lumea: merg pe jos, pe malul Begăi, la serviciu, încercând astfel să însemn o mașină mai puțin în traficul și-așa infernal, apoi mă întorc cu vaporașul și îmi fac piața în Badea Cârțan, încurajând, pe cât pot, inițiativele și producătorii locali. Nu deranjez niciodată pe nimeni, dar, ferească sfântul să-mi propună cineva vreo ieșire la film/concert/festival. Sunt precum personajul din Yes Man, gata de acțiune și distracție, la orice oră. Numai să fiu convocat la apel!

Așa că, la propunerea lui Daniel, am răspuns afirmativ, fără să stau prea mult pe gânduri. Abia ulterior am început să-mi verific planurile din weekend, parcurgând, încă o dată, desfășurătorul trupelor. Misiunea mi-a fost ușurată vineri, din pricina vremii absolut mizerabile. Cât despre sâmbătă, nimic nu poate rivaliza cu o finală de Champions League, mai ales după thriller-ul din semifinale. Știu, cu o astfel de atitudine am să mor singur, însă nu cred că aș fi primul suporter sacrificat celibatului pe altarul Zeului Fotbal.

Bun, mai rămânea, așadar, ziua de duminică. Am verificat, cu inima strânsă, pe-unde-apare Haddaway în desfășurător, că ăsta era singurul de care-mi păsa la modul hardcore. Să detaliem puțin: pe muzica acestui individ a făcut gunoiul ăla de Cupidon ce-a vrut cu mine. La 12 ani, în 1994, am experimentat o îndrăgosteală dureroasă, pe trenul care ne ducea la mare. Am schimbat ocheade toată noaptea cu o domnișoară de vârsta mea, peste scaunele înnebunitor de înalte ale vagonului comun, unde dormeam cu toții, claie peste grămadă, în interminabia cursă Reșița-Constanța. Singurul care m-a înțeles atunci a fost Haddaway, cu a sa What Is Love?. Apoi, la 13 ani, am căzut pradă aceluiași marțafoi cu săgeți, amorezat până în vârful urechilor de o colegă de clasă. I Miss You, fredonam ca un neghiob, cu ochii-n tavan, ore-n șir. Pe acordurile lui Haddaway, în lumea fanteziilor mele preadolescente, fusesem împreună și ne-am despărțit, iar acum (eternul prezent rememorat) căutam să ne și-mpăcăm; în viața reală, biata fată abia dacă știa că exist (încă nu devenisem premiantul clasei, câtă modestie!) și își vedea, cuminte, de lecții.

Și totuși, acestea nu au fost iubiri care să rivalizeze cu prima și cea dintâi mare dragoste, petrecută la magnifica vârstă de 7 ani. Era o fată din vecini, cu codițe și penar Madenchina. Pe vremea cenușiilor ani 1988-1989 Madenchina era o țară paradisiacă, de unde veneau toate chinezăriile multicolore care ne furau ochii, în contrast cu eternul gri al blocurilor umede. Marea mea iubire avea penar Madenchina roșu, iar eu nu-mi pot da seama dacă pe-atunci mă-ndrăgostisem de ea sau de exoticul ei penar. Ah, a mai fost una, mai veche, la grădiniță: nu știam să scriem și ne-am prefăcut că ne-am căsătorit și că am plecat în luna de miere și le-am lăsat părinților câte o scrisoare, îmi aduc aminte și-acum de rândurile mâzgălite-n așa fel încât să semene, măcar puțin, cu însemnările adulților. Bun, să trecem mai departe, pentru că ultimul paragraf ar trebui încredințat mai degrabă psihologului, iar nu binevoitorilor mei cititori, care îndură cu stoicism toate aceste palavre.

Haddaway. Îl găsesc pe lista trupelor care cântă duminică. Și-uite-așa, la ora 17 mă înființez conștiincios pe Păltinișanu, să nu cumva să-mi ratez idolul, de-o vârstă cu tata (de data asta nu glumesc, sunt născuți amândoi în 1956). Am trecut de trei filtre de securitate, apoi mi-am cumpărat ceva monedă internă, pentru aleea plină de bere, burgeri și colaci secuiești. Abia atunci aveam să aflu că, pe scena principală, muzica avea să înceapă la ora 19.00. De plictiseală, am făcut turul chioșchiurilor, de vreo două-trei ori, descoperind clătite, înghețată, fresh-uri, sucuri, alte soiuri de bere. Toate de la 10 lei în sus, că moneda festivalului nu cunoștea subdiviziuni. Așa se construiește capitalismul, Tovarășe, nu ce-ai făcut tu, cu Leana ta, fie-vă țărâna ușoară. Acum, dacă tot te-am invocat, big hugs pentru Vadim, ne lipsește sărmanul bufon și nici măcar Regele Nopții sau memele cu el în rolul Regelui Nopții nu-l mai pot aduce înapoi. Dar nu știți voi, Tovarășe, de-astea; speranța rămâne tot în Bătrânul Bolșevic nemuritor să vi le explice, când o fi să fie.

Din fericire, n-am avut prea multă vreme de angoase și plictis: pe-o scenă secundară, un nene trecut de-adevăratelea de-optzeci de ani, nu ca mine, doar în suflet, ne invită să-l ascultăm pe Gheorghe Gheorghiu. Acesta rămâne singur pe scenă, el și formația lui, alcătuită dintr-o tandră și pustnică orgă. A zis el ce-a zis, apoi tot la hitul vieții sale am ajuns, Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Și-un penar roșu.

După tovarășul Gheorghiu, bătrânul, despre care am aflat și eu că este Octavian Ursulescu, odinioară mare amfitrion de șlagăre, o anunță pe năucitoarea Andreea Antonescu, ea și cizmele ei argintate. Mi s-a părut o zglobie pupăză de staniol, cu un costum sclipitor și două dansatoare desincronizate, trecute cu greu de 14-15 ani. La dânsa mărturisesc că nu am reușit să stau, pregătindu-mă, mental, pentru alte grozăvii: dacă avea să apară și Sandra în halul ăla, drapată în vreo rochie din material de-ăla care ne rămânea de la ciocolatele aduse pe sub mână de la sârbi și pe care-l presam între colile caietelor de școală?

Seara românească a fost salvată, până la urmă de Compact. Să nu uit, Antoneasca a ieșit de pe stadion, ea și echipa ei, conducând un superb Porsche Cayenne, nu înainte de a-și vărsa frustrările de divă pe-un nefericit, DJ Junglă, care-i încurcase nu știu ce casete. Mașina avea numere de America; probabil românii de peste ocean o ascultă și plătesc regește, pentru că pe-aici, după așa prestație argintie, nu știu de unde-și scoate pârleala.

Bun, ora 19, scena mare. Ursulescu închină festivalul memoriei lui Freddie Mercury. Lumea începe să curgă, valuri, din toate părțile. Vom fi zeci de mii, ca la proteste. Vibe-ul este bun, vremea ține cu noi, lovesc încă o bere înainte să-nceapă treburile serioase. Cristi Minculescu cântă un cover Queen; multă lume bună, unii cu peruci multicolore, alții cu coifuri de hârtie, confecționate din reclamele la Pringles. Dintr-o dată nu mă mai simt de 80+, se pare că au și alții afecțiunea asta mentală. Alții, zeci de mii, care, ca mine, respiră prin toți porii, nemărturisit, aceeași nostalgie.

Sunt anunțați cei de la East 17 și, înainte să intru, efectiv, în transa anilor 90 și să-mi văd de concert, apuc să mai observ, cu coada ochiului, un dude răsărit de nicăieri, care poartă, precum un trofeu semnat de Beatles, o shawarma la farfurie. Făcusem turul stadionului de vreo 4-5 ori în total, iar singurele mâncăruri comercializate erau burgerii, clătitele și colacii secuiești. De unde apăruse ăsta cu ditamai shawarma cu de toate, cum trecuse cu ea prin atâtea filtre, habar n-am. L-o fi ascuns vreo vedetă locală în portbagajul mașinii, deși, la cum purta shawarma aia înaintea burdihanului, mă îndoiesc că ar fi încăput. Eu vorbesc…

Și-acum, concertul. După mine, s-ar fi putut termina cu East 17. Adică, pe vremuri, dumnealor puteau închide, fără complexe, orice line-up pop sau dance, excepție poate doar în configurație cu semizei gen Michael Jackson sau Madonna. Nu-mi venea să cred că ascult Thunder la nici 20 de metri de mine, piesă care m-a vrăjit în adolescență. Am avut o singură neîmplinire, că nu au cântat și Hold My Body Tight, melodie pe care o ascult și în timpurile moderne și care mă poartă, instant, în liceu. Ah, și aș fi vrut să-i văd și eu fără ochelari de soare, să-mi dau seama care sunt. Trei, Doamne, și toți trei. Și voci neatinse de zecii de ani scurși între timp.

A urmat tipa de la Snap, cu alură de tenismenă ajunsă la senectute. Alăturea, un gealat de doi metri, varianta suedeză a lui Khal Drogo. Cântau amândoi nevoie mare, secondați de niște băieți până în 20 de ani, care făceau breakdance. Parcă l-am văzut la platane și pe DJ Junglă, încurcătorul de casete. În apropiere, Andreea Antonescu făcea selfiuri cu inexplicabil de mulți fani, imperturbabilă.

A urmat Haddaway, timp în care am respirat aerul adolescenței și pentru prima dată în ultimii ani m-am simțit împăcat și reconciliat cu nenorocitul ăla de Cupidon. What Is Love, da, cu tine vorbesc, frecție cu săgeți! Crezi că poți șterge așa ușor, cu 2-3 piese, tot răul pe care mi l-ai făcut?! Gunoiule!

Spre deosebire de bunica de la Snap, Haddaway a cântat alături de o tipă în cizme negre, prezentabilă, fără a rupe, însă gura târgului. A urmat apoi Captain Jack, care și-a făcut apariția într-un costum alb, impecabil, cu pieptul la înaintare, de parcă i-ar fi bătut pe germani de unul singur în Normandia. Nici Tito în costum de mareșal sau Regele Ferdinand, încoronat cu sceptru și hlamidă la Alba Iulia, n-ar fi arătat mai alb decât acesta. Nu mai rețin asistenta, știu, însă, că a intrat cu piesa forte, Hello Captain Jack, no alarms and no surprises.

Apoi și-a făcut apariția Mr. President, care m-a impresionat de-a dreptul. Îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată roșie, care-i venea de minune, nu și-a arătat de loc vârsta. Siluetă impecabilă, forme apetisante (sunt bărbat straight, dar simțul onoarei mă determină să recunosc și să apreciez aptitudinile fizice ale concurenței, atunci când le întâlnesc). Asistenta vocală, spectaculoasă de-a dreptul, de la prestația muzicală, la îmbrăcămintea în culori plăcute și jocul ușor teatral, prin care flirta, nevinovat, cu vedeta noastră, pe scenă. Un spectacol de cel mai bun gust, în antiteză cu cel oferit zilnic de omologul său portocaliu, cel care deține titulatura politică. Am avut senzația că președintele-artist ar fi fost în stare să aducă la Casa Albă infinit mai mult umor, bun simț și bun gust decât grobianul său omonim politic.

Pe principiul una caldă, una rece, a urmat Sandra. Păstrând moda unui festival retro care-și propune să mențină o atmosferă de prospețime, a venit și dumneaei acompaniată de niște tinerei. Din păcate, a defilat înaintea ochilor o gospodină simpatică, și… cam atât. Îmbrăcămintea n-a ajutat-o deloc, rochia crem lungă până-n podea, cu o vestă-șal închisă la culoare, întărea senzația că aveam în fața ochilor un șorț domestic dansant. Artificialul era alimentat, paradoxal, de vocea pițigăiată, care-i dădea, femeie trecută de 60 de ani, un aspect caricatural. Atunci, când plângea pe zidurile Hiroshimei sau empatiza cu dramatismul Mariei Magdalena, avea sens, pentru că părea o copilă abia ieșită din adolescență, prea sensibilă pentru a suporta brutalitatea lumii. Acum, arăta precum o simplă gospodină demodată care tocmai a capturat niște făpturi masculine într-un bar unde s-a organizat un chef monstru de ziua femeii.

Târziu în noapte, a mai apărut și Dr. Alban, la fel de imaculat vestimentar precum Captain Jack, cu vestonul direct pe piele. Cât despre Ricchi e Poveri, n-am prea multe de spus, trecuse de miezul nopții și toți eram deja cu gândul la pârdalnica zi de luni. Unde ești adolescență, cu vacanțele și ștrandurile tale cu tot?

Nu știu ce-aș mai putea adăuga la capitolul concluzii. Ah, da! La anul n-o să mai fie nevoie de grația vreunui prieten să-mi iau bilet. Îmi voi concentra energia (inclusiv cea financiară) pe ultima zi de festival, când, probabil, vor cânta cele mai bune trupe. Se anunță DJ Bobo (Dumnezeule!), Coolio, UB40 și mulți alții, la fel de suculenți, nepieritori și stratosferici. Obligatoriu, trebuie prizați din apropierea scenei, altfel călătoria în timp e imposibil a se realiza cu succes.

Cât despre textul de față, se voia încropit din câteva fraze, despre ăla cu shawarma, despre șorțul Sandrei și rotunjimile musculoase ale domnului President. În schimb, a ieșit o lungă rememorare confesiv-literară. Și încă n-am terminat reglările de conturi cu nemernicul ăla purtător de săgeți. Așa, vino-ncoace jegule, apropie-te numa’, poate-ți trântesc un penar roșu în cap.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s