Noiembrie literar

Începutul de noiembrie a prăvălit peste mine o săptămână în care m-am pomenit cu evenimente literare în fiecare zi, fără excepție. Pentru că au fost câteva zile minunate, mi-am zis că n-ar strica să las câteva însemnări pe blog. Așadar:

Luni, 04 noiembrie – Cenaclul La Bufnițe

Un eveniment neprogramat, la care m-am dus invitat de poetul Eugen Bunaru, pentru care am o slăbiciune aparte, datorită colaborării de la Cenaclul Pavel Dan. Cât despre Bufnițe, este librăria mea de suflet, pentru că aici am lansat anul trecut Amor fără alcool și pentru că este, cel puțin din câte știu eu, singura librărie din oraș care găzduiește o colecție consistentă de volume dedicate poeziei.

A fost prima întâlnire a Cenaclului, moderată de Mircea Mihăieș, secondat de Eugen Bunaru. A citit poetul și prozatorul Borco Ilin un fragment dintr-un roman în lucru, intitulat (calupul) Luntrașul. Capitolul mi-a plăcut foarte mult, atât datorită elementelor descriptive, cât și din pricina unor nuanțe de mitologie inventată, cu o lume a vorbitorilor evanescenți de limbă sârbă din zona Periam – Pecica, aflată sub auspiciile neperene ale Mureșului.

Intervenții generoase în cadrul ședinței a avut și Goran Mrakić, care a intrat sub radarul meu odată cu calificativele entuziasmante primite pe Goodreads pentru Punk Requiem. Cu Goran Mrakić am avut ocazia să schimb câteva vorbe despre fonetică și muzicalitatea limbii sârbe, reținând faptul că scriitorii bilingvi sârbo-români au acces deopotrivă la limbile slave și la cele romanice. Un motiv în plus să-i urmăresc pe viitor.

 

Marți, 05 noiembrie – Cenaclul Pavel Dan

O seară în care am citit cele mai recente poezii (grupajul va fi postat peste câteva ore pe blogul cenaclului), fiind completat de Daniel Rău, care a lecturat un fragment dintr-o proză cu caracter existențial-apocaliptic.

Poezia rămâne pentru mine un teritoriu literar ostil, în care nu mă simt prea confortabil. Cu toate acestea, îmblânzirea poeziei (sau, mă rog, încercările) îmi aduce mari satisfacții intelectuale și sufletești, mai ales dacă este facilitată de un cadru prietenos cum este cel asigurat de către colegii și prietenii de la Pavel Dan.

 

Miercuri, 06 noiembrie – Lansare de carte arheologică, la Bufnițe (iarăși)

O altă întâlnire la care am ajuns pe ultima sută de metri; ar fi trebuit să sar direct în pat, după serviciu, din pricina recentei operații prin care-am trecut, însă nu am putut refuza invitația prietenului meu Cristian Floca, un arheolog pe care îl admir foarte mult și care m-a chemat anul trecut la o prezentare, în sit, a descoperirilor de la Moșnița.

De acestă dată, prin volumul UNIP Dealu Cetățuica, aveam să asist la prezentarea descoperirilor arheologice realizate în urma cercetărilor din perioada 2009-2015. Compendiul, în condiții grafice deosebite, are patru autori, din care primul, Liviu Măruia, era însemnat cu semnul crucii, semn că a dispărut dintre noi. Am înțeles că Liviu Măruia, arheolog al Universității de Vest, a fost sufletul săpăturilor de la Unip. Am fost impresionat de vorbele frumoase ale domnului conferențiar Dorel Micle și ale arheologilor Andrei Stavilă și Cristian Floca (autorii), însă ce m-a răvășit de-a dreptul este povestea mamei lui Liviu Măruia, care a donat banii primiți ca despăgubire în urma accidentului care i-a răpit, în mod absurd și nedrept, fiul, pentru publicarea monografiei, prima de acest fel despre dacii din Câmpia Banatului. Dânsa a stat chiar lângă mine și a plâns două ore neîntrerupt, văzându-și fiul proiectat pe un monitor, în poze care-i prezenta activitatea în cadrul taberei-școală de la Unip. Aș reeduca fiecare bizon care calcă, vorba poetului Onisimus Lang, sinucigașii cai putere, cu o astfel de experiență în care să vadă ce gol poate lăsa în viețile unor oameni prin iresponsabilitatea bezmetică a condusului fără măsuri elementare de siguranță. Nu cunosc în detaliu drama lui Liviu Măruia, însă acest cercetător de excepție merită, prin moștenirea impresionantă a mișcării arheologice de la Unip, o biografie.

Vă veți întreba, desigur, ce legătură are arheologia cu literatura? Ei bine, pentru mine are, atât în plan personal, pentru că arheologia, mă credeți sau nu, este marele vis (încă) nerealizabil al copilăriei, marea mea pasiune preadolescentină. Puține plăceri rivalizează, în lumea deliciilor mele intelectuale, cu aceea de a da cu periuța într-un sit arheologic, scoțând la lumină artefacte peste care s-au așternut, în țărână, mileniile. Pe de altă parte, ca scriitor de Science-Fiction ce cochetează, de câțiva ani și cu scriitura fantasy (alt teritoriu ostil din punct de vedere al vocabularului arhaic), pasiunea pentru arheologie e o mare binecuvântare, pentru că îți permite familiarizarea excesivă cu perioadele istorice, lucru deosebit de important în ceea ce privește stăpânirea tehnicii de imersare în poveste.

Istoria, la nivel macronarativ, se ocupă cu bătălii, succesiuni, intrigi și lovituri de stat; puține sunt studiile despre viața de zi cu zi a oamenilor. Aici intervine arheologia, care ia la puricat fragmente de ceramică, monede, inscripții și tot soiul de elemente de spiritualitate (cum e cazul gropilor ritualice de la Unip), dându-le un sens cotidian decupat în cadrul atemporalității. Evident, așezarea dacică pierdută în mlaștinile Unipului, secate de trecerea mileniilor, mi-a aprins deja imaginația și noi proiecte literare fantasy au început să prindă contur odată cu primirea acestei neprețuite monografii. Și, da, la vară trebuie să dau și eu cu săpăliga la Unip, măcar cât să ajut la administrarea taberei arheologice; n-am liniște până nu văd și eu, cel puțin pentru câteva zile, situl.

 

Joi, 07 noiembrie – atelierul de scriere creativă SF XenoDom, Planetariul Universității de Vest

Despre întâlnirile atelierului postez, oricum, periodic, pe blog. A fost o ședință în care am povestit despre literatura rusă, despre încadrarea SF-ului ca gen literar și despre principii de bază ale construirii unei proze scurte. Ne-am pierdut printre scrierile lui Turgheniev, Șișkin sau Nabokov, urmând ca joia viitoare să analizăm un prim text experimental, scris la prima mână tocmai pentru a identifica elemente de îmbunătățire, pe una dintre temele sugerate de participanții la atelier. Am de ales între:

– o poveste cu dinozauri, în sistemul stelar Trappist

– o poveste despre o persoană care locuiește în vecinătatea unei găuri negre

– identități multiple, pierderea identității (aici nu e greu, că mereu sunt însoțit, mental, de încă vreo trei-patru entități umanoide, mai în glumă, mai în serios)

– maimuțe radioactive (dur, noroc cu Caesar și Andy Serkis, am de unde să mă inspir)

– vampiri, vrăjitoare (greu, că nu mi s-au oferit precizări suplimentare legat de ce-ar trebui să fac, în text, cu împielițații sau împielițatele astea)

– onirism (aici fratele Borges e la el acasă, mai ales că, de câteva luni, visez ca un animal și am jurnal de vise, ca orice epigon al fluturilor lui Nabokov)

Ce să fie oare? Well, stay tuned. În loc de spoiler, trebuie să mărturisesc că povestirea s-a așternut în diblă chiar în seara ședinței de cenaclu, pe tramvaiul 2, ce mă ducea, ascultător, spre casă. Mai trebuie s-o pun pe hârtie, duminică, sper (asta dacă nu mă las absorbit de vacarmul alegerilor lui Vodă).

Una peste alta, XenoDom a început entuziasmant, cu perspectiva unor texte publicabile peste 4-6 luni, într-un angrenaj cu premise certe de continuitate.

 

Vineri, 08 noiembrie – Festival de proză scurtă, Cărturești Mercy

Aș fi ajuns și în seara de joi, dacă nu s-ar fi suprapus cu atelierul de la Universitate. Am apucat să-l văd și eu în carne și oase pe Marius Chivu, starostele de la Iocan. De asemenea, m-am bucurat de compania lui Cristi Vicol sau a lui Daniel Timariu (aflat la a doua proză publicată în Iocan, odată cu încă nesositul în provincie număr 10) și de reîntâlnirea cu sefistul-filatelist Marian Truță, invitat în cadrul festivalului, cu care am schimbat pentru prima dată câteva vorbe în primăvară, la București, la Gala Editurii Tritonic.

Pe lângă Marian Truță, ne-am bucurat de proza Anei-Maria Sandu și de cea cu pronunțate accente comice aparținând boemului Călin Torsan. Acesta, istorisindu-și pățaniile pe tramvaiele din București, a stârnit hohote de se zguduia librăria (de jumătate din ele sunt eu vinovat – mea culpa, cel puțin sunt conștient de modul zgomotos în care gust poantele; mă rog, o porție zdravănă de râs nu dăunează sănătății, dimpotrivă). Când ne-a recitat nonsensuri din germană sau extrase ale calculelor diferențiale în franceză, era să cădem de pe scaune – Călin Torsan, prin modul său anti-rețele sociale de a ființa, te face să te prăpădești de râs, să te ții de burtă până nu mai poți. În ultimii ani, doar poezia ludico-erotică a lui Marian Oprea mi-a mai stârnit asemenea pusee greu controlabile de amuzament.

De la festival am plecat cu un vraf de cărți, din care menționez A doua venire, o colecție de cinci texte scurte aparținând lui Marian Truță, publicată în 2012 la Nemira și un volum de poezie, apărut anul trecut la Humanitas, marca Marius Chivu (Vântureasa de plastic).

 

Sâmbătă, 09 noiembrie – Aniversare 50 de ani Cenaclul H.G. Wells, Sala Orizont

Am fost invitat de Antuza Genescu și de profesorul Lucian Ionică și am confirmat, cu bucurie, participarea. De rivalitatea dintre cele două cenacluri SF timișorene (Helion vs H.G. Wells) știam încă de prin 2006, când mă înscrisesem în Helion. Apoi am realizat că mulți prieteni sefiști aveau legături importante cu ambele cenacluri, Helionul însuși desprinzându-se din H.G. Wells. Să particip la această aniversare a fost ca un balon de oxigen pentru anul de izolare autoimpusă ca urmare a dezastrului pricinuit în toamnă de ratarea bidului pentru Eurocon, despre care am scris, pe larg, pe blog (postarea Distopicon, cu personjul ăla care-și prinde propria meclă în clești, cam cum am făcut și noi cu Euroconul).

M-am bucurat ca un copil de antologia scoasă cu acest prilej la Editura Universității de Vest, cuprinzând texte întinse pe 50 de ani de activitate. M-am limitat doar la volumul de proză, renunțând la cel de critică și eseu pentru că, efectiv, nu mai am unde să-mi depozitez cărțile. Am trecut o dată, în 2016, prin pierderea a 80% din bibliotecă din pricina mutatului fortuit (mulțumesc pe această cale, încă o dată, gunoaielor care au inventat, patentat și lansat pe piață creditele în franci elvețieni – veți rămâne mereu în inima mea și sper să existe un loc special în Iad pentru gulerele albe care s-au îndeletnicit cu genul ăsta de înșelare premeditată a populației). Pierderea cărților nu este o experiență pe care s-o repet prea curând și, până își încetează efectele faptul că sunt, în continuare, un refugiat economic (nu râdeți, că asta mi s-a întâmplat, efectiv, din 2012 până acum), mă văd nevoit să fiu deosebit de atent cu volumele pe care le cumpăr, din lipsa spațiului arondat depozitării – pe unde ajung să-mi aștern căpățâna, spațiul personal devine, în scurtă vreme, sufocat de cărți. Și nu scriu lucrurile astea din snobism sau ipocrizie, ci pur și simplu pentru că sunt un bibliofil incurabil; în nesemnificativa mea viață asta am știut să fac cel mai bine, să învăț, să iau note mari și să trăiesc printre cărți. Complicată inadecvare cronică într-o societate nemiloasă și neîndurătoare cu bogățiile imateriale cum e cea românească.

Că tot mă aflam la capitolul bibliofilie, antologia cuprinde 34 de autori, pe principiul un scriitor-un text. A fost o adevărat delectare să vânez autografe, de la Viorel Marineasa, despre care auzisem în anii 90 și pe care abia săptămâna asta am avut ocazia să-l întâlnesc, pentru prima oară, aievea (luni, la Bufnițe și, iată, sâmbătă, la H.G. Wells) până la Dușan Baiski (slăbiciunea mea pentru scriitorii sârbo-români, ce să-i faci), trecând pe la dedicațiile prietenilor de la Helionul din care m-am autosuspendat pentru cel puțin un an de zile (îi amintesc aici pe Darius Hupov, Adrian Chifu, Lucian Vasile-Szabo, Lucian Ionică și alții).

 

Cam așa a început acest noiembrie literar, iar textul s-a lungit pe măsura vieții literare vibrante la care am bucuria să iau parte. Cel puțin din acest punct de vedere, Timișoara it’s the place to be, prieteni!