La salină

Atunci când medicul de familie mi-a recomandat să merg la salină în această primăvară, ca parte a recuperării după spitalizarea Covid, am trecut-o în agendă drept încă o grijă în plus, încă o speță de rezolvat, pe lângă testele de anticorpi, reluarea procedurii de vaccinare, monitorizarea saturației cu oxigen, evaluările pulmonare periodice, etc. Din fericire, ceea ce începuse drept turism de nevoie s-a transformat într-una din cele mai tihnite săptămâni din viața mea.

Am optat pentru salina de la Praid în detrimentul celei de la Turda pentru simplul motiv că eram familiarizat cu Ținutul Secuiesc datorită peregrinărilor din perioada studenției. Prin urmare, m-am avântat pe traseul rutier Timișoara – Praid fără hărți digitale ajutătoare, like real men do. Am ajuns țintă până la 40 km de Târgu Mureș când, îmbătat de propriul succes și derutat de municipiile cu denumire aproape identică (Turda vs Câmpia Turzii) m-am trezit croșetat în câteva bucle, hălăduind fără țintă printre străduțe care nu duceau nicăieri. Așa că mi-am călcat pe orgoliu și-am apelat la Viamichelin (folosită la lucru pentru deconturi) și bine am făcut, pentru că nu exista decât un singur indicator Sovata/Praid pe ultimii 150 km ai călătoriei.

Sâmbătă, 17 aprilie, am tras, așadar, la Hotel Praid, care oferă, pentru cele două stele cinstite ale sale, mult mai multe, de la curățenia desăvârșită (constantă întâlnită la fiecare pas prin Ținutul Secuiesc) până la mâncarea fără cusur. Sejurul de șapte zile a fost acoperit de tichetele de vacanță, cu trei mese pe zi și câteva sticle de vin, bonusul de final, luate acasă drept protocol de Paști (să nu fiu greșit înțeles, n-am devenit peste noapte ascet nonalcoolic, însă Covid-ul, printre altele, are și meritul de a-ți da, în formele sale interesante, tot organismul peste cap: dacă beau un pahar de vin sau tărie, nimic nu mai este cum trebuie, de la inimă, care ticăie accelerat, până la ficat și erupții asociate pe piele – sper ca această stare de lucruri să se remedieze în anul acesta pus de o parte pentru zen și convalescență).

Camera de hotel, în sistem single, minimalist, avea, printre altele, și o masă de scris, care se desprindea din perete și care mă invita, practic, la creație. Am și scris, în ziua de duminică, 18 aprilie, despre întreaga experiență a spitalului și a bolitului acasă, despre cum a stat viața mea în cumpăna sfârșitului de ianuarie/început de februarie, de la internare până la tratamentul care m-a salvat. Textul va fi încorporat în romanul autobiografic la care lucrez din vara trecută.

fig. 1 – masa de scris

Primele două zile au fost, așadar, de acomodare și descoperire a stațiunii de munte. Am început, la recomandarea medicului de familie, încet, o oră pe zi, să mă obișnuiesc cu microclimatul salinei. Din nefericire, n-am reușit să dau de doctorul stațiunii, care nu mi-a răspuns la telefon. Aceasta a fost, pe de altă parte, una dintre extrem de puținele neplăceri asociate vacanței.

Săptămâna s-a derulat, astfel, pe o structură stabilă, cu salină în prima parte a zilei (am petrecut, zilnic, 3-4 ore în subteran), prânz delicios la restaurantul hotelului și partea a doua dedicată miniexcursiilor, după cum urmează:

Luni, 19 aprilie, Miercurea Ciuc

La 80 de km de Praid pe drumul către Odorheiu Secuiesc, reședința județului Harghita sclipește de curățenie. Aleea pietonală centrală, cochetă, străjuită de case habsburgice care se întind pe versanți, unește artere importante de circulație cu Muzeul Secuiesc al Ciucului, închis din păcate vizitării lunea, ca orice muzeu care se respectă.

În fapt o fostă cetate, Mako, renovată complet, clădirea m-a dus cu gândul la defunctul nostru Muzeu al Banatului. Cred că orice comentarii pe linia aceasta ar fi de prisos… Cât ne place nouă să fim de bănățeni și de patrioți…

fig. 2 – Muzeul Secuiesc al Ciucului, interior

• 

Să nu uit, aici totul este … secuiesc, de la numele localităților (Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc etc.) până la cetăți, muzee, feluri de mâncare. Nu, n-am găsit în Miercurea Ciuc gram de colac secuiesc, deși credeam că o să mă destrăbălez gastronomic în patria colacilor. Nu avansez decât două explicații: fie este un bun exclusiv de export, fie au mâncat atâția colaci secuiești la viața lor încât s-au scârbit și nu mai vor să audă de felul acesta de mâncare, cum a pățit tata în copilărie cu supa de chimion. În afară de Praid, unde colaci secuiești găsești din belșug, n-am dat peste ei decât într-o dugheană periferică din Odorhei, și-acolo mai mult de umplutură, lângă starurile principale, în speță langoșii cu brânză sau gem. Dar, despre Odorheiul Secuiesc, mai încolo.

În ceea ce privește legendele urbane cu cerutul pâinii pe ungurește, eu am recurs la o strategie care m-a scăpat de orice potențiale probleme interetnice: am rugat recepționera de la hotel, în chiar prima zi, să-mi spună cum se zice, în maghiară, bună ziua. Acest Jó napot, în sincron cu Nem tudok magyarul, Róman vagyok (sunt român, nu știu ungurește) m-a scutit de orice fel de bătaie de cap, oamenii s-au purtat extrem de frumos și de politicos cu mine, văzând că le dau binețe pe limba lor; toată lumea, dar absolut toată lumea, vorbește bine românește, și asta nu doar la magazinele municipiilor.

În definitiv, hai să fim serioși, Ținutul Secuiesc este, într-un fel, o altă lume, cu steag propriu, cu radiouri în limba maghiară, afișe publicitare în limba maghiară, produse cu ambalaje în limba maghiară, librării cu cărți sau publicații maghiare. Însă rar găsești în România locuri administrate mai bine, în care trebuie să te chinui, efectiv, să dai peste vreun muc de țigară sau vreun găinaț de porumbel. Aici specia aia care-și aruncă dejecțiile cu gesturi largi, la semafor, peste geamul de unde răzbat manelele mașinii adusă la a paișpea mână din Jermania, nu există, pur și simplu nu există. Cât despre mine, mă bucur că am prins vremuri de pace, în care toate etniile conlocuitoare administrează acest ținut minunat împreună. Transilvania, cu peisajele sale colinare superbe, poate să fie, bine mersi, și pe viitor un loc al tuturor, maghiari, germani, români, rromi și așa mai departe.

Ca fapt divers, pentru că aici totul este secuiesc, am găsit și explicația interminabilelor denumiri de localități, înșiruire nesfârșită de caractere cu efecte caraghioase, din punctul meu de vedere. Practic, numele începe cu Székely (secuiesc) și se termină cu falva (sat), după cum putem constata și din poza de mai jos:

Fig. 3 – Polonița

Am lăsat, așadar, Miercurea Ciuc cu dorința de a reveni în vremuri postpandemice, pentru a sorbi, liniștit, o cafea pe aleea pietonală stăpânită de serenitate cochetă.

Fig. 4 – Pietonala

La întoarcere, m-am croșetat, iarăși, ratând ieșirea către Odorheiul Secuiesc / Praid și nu m-am oprit din rătăcirea rutieră decât atunci când am ajuns pe unul dintre dealurile blânde, la marginea unei mânăstiri fortificate:

Fig. 5 – Mânăstire… secuiască

Marți, 20 aprilie, Sovata

La o aruncătură de băț de Praid, stațiunea e dominată de un complex de lacuri saline, amenajate în forma unui parc imens, cu trasee turistice, având rol terapeutic sau didactic. Sovata arată, din acest punct de vedere, mult mai bine decât mi-o aduceam aminte de-acum 10-15 ani, în parte și datorită mobilierului urban din parcul renovat cu fonduri europene. Lăsând la o parte că am găsit o potcoavă rătăcită, cine știe cum; n-am rezistat impulsului s-o car la mașină, vai mie, colecționar de nimicuri. Dar, de câte ori găsești asemenea însemne ale norocului, în contrapartidă cu vremea mizerabilă?

Fig. 6 – Bănci, umbrele, potcoave

M-am plimbat pe lângă versanți dezgoliți, de sare, pe lângă heleșteie cu rățuște netulburate de nimeni și nimic, pe lângă poteci pietruite, neumblate. Sovata în sine ar merita, din punctul meu de vedere, mai multe zile cu plimbări pe alei terapeutice.

Fig. 7 – Tarabostes

Miercuri, 21 aprilie, Odorheiu Secuiesc

Îmbărbătat de cele văzute prin Miercurea Ciuc, am ajuns în Odorheiu Secuiesc cu așteptări mari, înșelate în prima parte a ieșirii de o cetate la care accesul era restricționat. Dezamăgit, mi-am zis, totuși, să insist, iar atenția mi-a fost, în cele din urmă, atrasă de un monument circular, cu eroi ai revoluției maghiare, alături de legendarul rege Ștefan sau de Iancu Hunyade.

Fig. 8 – Om de stat

Apoi, Nirvana. Am descoperit un drum colinar care lega, pe o diferență semnificativă de nivel, nu mai puțin de patru instituții de învățământ (liceu, gimnaziu, colegiu), una mai frumoasă decât cealaltă. În curtea colegiului reformat, dincolo de frumusețea statuilor (da, există și busturi fără fatalele, prin alte părți, excremente de pasăre), mi-a plăcut un banner uriaș, pe care erau înșirate poze cu zecile de parohii.

Fig. 9 – Curtea colegiului reformat din Odorheiu Secuiesc

Cireașa de pe tort a reprezentat-o, însă, maiestuoasa clădire a liceului Tamási Áron, care domină colina, oferind și o frumoasă priveliște asupra orașului. Comentariile, iarăși, mi se par de prisos.

Fig. 10 – Liceul Tamási Áron

Joi, 22 aprilie, Reghin

La 50 de km nord de Praid, orașul este printre puținele din România care, la 30.000 de locuitori, se poare mândri cu industrie grea. Din nefericire, nu am apucat să fac poze, însă mi-a plăcut Biserica Săsească (pe lângă alte biserici care m-au derutat puțin în stabilirea punctelor de reper) sau Muzeul Etnografic. M-am plimbat mai mult prin curtea muzeului, pentru că aerul de interior n-a priit plămânilor mei sensibili și capricioși.

Dincolo de rachetele de tenis sau de instrumentele muzicale apreciate de zeci de ani, Reghinul a oferit României personalități precum cea a cardinalului Alexandru Todea, apropiat al Papei Ioan Paul al II-lea. N-am puricat Internetul pentru genul acesta de informații, am fost fericit să le aud în pas de plimbare, mulțumesc, încă o dată, Tamara, ai fost o gazdă minunată, așa cum ți-am și scris.

Vineri, 23 aprilie, Gheorghieni Într-o depresiune la 50 de km est de salina Praid, orașul străjuiește, practic, Cheile Bicazului. Nu m-am aventurat până la malurile Lacului Roșu, pentru că-l știam din studenție și se făcuse târziu; drumul montan dintre Praid și Gheorghieni este destul de dificil și, pe alocuri, nu în cea mai bună stare.

N-am stat foarte mult prin Gheorghieni, probabil cu gândul la plecarea de-a doua zi. Mi-a atras atenția, totuși, în scurta vizită, o catedrală catolică, dominată de portretul luminosului Papă Francisc:

Fig. 11 – Papa Francisc, Gheorghieni

Sâmbătă, 24 aprilie, întoarcerea în Timișoara. Concluzii

Mizerabila vreme de primăvară neîncepută, cu ploi scurte, reci, și nori veșnic nemulțumiți, s-a schimbat într-un soare strălucitor chiar sâmbătă, spre prânz. Aș mai fi stat vreo 3-4 luni, să-mi termin romanul și încă un volum de poezie. Aș mai fi dat o fugă până la Sfântu Gheorghe, în Covasna, aș mai fi căutat niște crame secuiești sau salba bisericilor fortificate prezentate în panourile publicitare din salină. Însă e bine să-ți lași alte locuri de vizitat, motiv de (planificată deja) revenire.

Un singur lucru m-a tulburat puțin, dincolo de politețea proverbială a oamenilor, de mâncarea deosebit de gustoasă (dacă vreți o salată Cezar cu brânză răzălită pe verdețuri și crutoane înmuiate în unt, la Hotel Praid e locul, nu pezmetul ăla străvechi de la Mec, degrabă distrugător de dinți și stomahuri, cu toppingul în oțet cu tot), și anume transportul în și din salină. Nu poți intra cu mașina (deși galeriile generoase ar permite, cred, acest lucru, în flux rutier controlat) sau pe jos. Trebuie să aștepți un autobuz care vine la 30 de minute, ceea ce nu ar fi o problemă majoră pe vremuri normale. Trăim, totuși, într-o interminabilă și nenorocită pandemie, unde ar fi bine să nu umplem, până la refuz, vehicule de transport în comun și să facem, totuși, triajul acela epidemiologic anunțat pe site. Mă rog, chestiuni de management și decizii de organizare, care nu țin de oamenii simpli, care au fost, mă văd nevoit s-o repet, de o politețe desăvârșită.

În rest, viața în salină, și prin aceste locuri cu priveliști colinare blânde, e tihnită, așa cum a fost și săptămâna mea turistică, avanpremieră a celei Luminate, pascale. Spațiile subterane ale salinei sunt uriașe, imaginați-vă un Mall cu o mână de oameni, relaxați, în el. Parcă te-ai plimba în aer liber, un aer însă de o puritate excepțională. Un spațiu binecuvântat, unde se creează un soi de condiții speciale, de umiditate, presiune, temperatură constantă, ce bucură plămânii, care încep să zburde fericiți în torace mai ceva decât copii în spațiile de joacă din salină (sănătos, în studenție, când eram indestructibil precum tancurile sovietice T34, nu simțeam; acum, însă, convalescent, sensibil la praf, noxe și la mirosurile puternice de tot felul, am simțit-o din plin). O să-mi lipsească aerul acela subteran, curat, răcoros, pur și simplu minunat pentru plămânii mei. Dacă ducem mașina, anual, la revizii pentru schimbarea de ulei, antigel și filtre de tot felul, cred că ar trebui să facem acest lucru, periodic, și cu mecanismele noastre organice, mult mai aproape de sine. Mi-aș fi îmbrățișat plămânii, dacă aș fi putut, la finalul acestei săptămâni și nu înțeleg de ce a fost nevoie de întreaga și traumatizanta experiență Covid pentru a oferi plămânilor mei niște desfătări respiratorii la care erau și sunt, după atâta amar de vreme în care m-au slujit și mă slujesc ireproșabil, pe deplin îndreptățiți.

Sfat pe care-mi permit să-l ofer tuturor, în aceste vremuri de restriște pandemică. Respirați curat și să ne vedem sănătoși, dragii și dragile mele!