Home

Este dificil să scrii despre un debut postum, cum este cazul acestui volum apărut la Editura Brumar în anul 2020. Ai la îndemână puține indicii despre ordinea poemelor, despre structura sau ritmul acestora (nu comit o erezie vorbind despre construcție sau succesiune într-un volum de poezie, am întâlnit, nu de puține ori, efecte poetice surprinzătoare prin simpla aranjare a cuvintelor; cât despre cadență, consider că fiecare culegere de texte ajunsă la stadiul de manuscris se cuvine să aibă un fir roșu interior, care nu se supune regulilor tiparului, ci, mai degrabă, se simte sau emană, nerostit, din alcătuirea paginilor).

Mariana Gunță a fost o poetă retrasă în sine, pe care am avut privilegiul să o cunosc personal. N-am interacționat prea des, nu pot spune că am fost prieteni. Mi-o amintesc într-o călătorie comună spre casă, cu troleibuzul 33, undeva prin 2018, cred. Renunțase la studiile universitare și lucra la un restaurant, spăla vase până la epuizare. Mariana Gunță refuza, însă, sfaturile condescendente și interioriza mult. Nu căuta și nu avea nevoie de soluții existențiale, pentru că Mariana Gunță experimenta un alt fel de mântuire (pag. 22).

Ar fi banal să vorbești despre obsesia morții ca macrotemă în opera unei poete sinucigașe. Nu, nu am să lansez etichete gratuite fără să mă cobor eu însumi în arenă, fără să mă supun placajelor prin asumarea propriilor limite, cu eleganța jucătorului de rugby. Mi-a fost greu să scriu despre acest volum, eu însumi supus unor ispite crâncene în ceea ce privește curmarea propriei vieți. Dacă a fost vreo urmă a Providenței în vindecarea mea sau doar niște faste alăturări de semnale biochimice, să lăsăm îngerii păzitori să hotărască. În fine, draga noastră Mariana Gunță, să revenim.

Ce se întâmplă atunci când paradisul pierdut se metamorfozează într-un spațiu concentraționar al propriilor senzații? O posibilă formă de scăpare ar fi activismul existențial: țineam toți oamenii în brațe // ca pe niște plante mici // din care dădeau fire de iarbă (pag. 69). Ars poetica se dezintegrează oniric, luându-i locul obsesia unei regenerări vegetale, fără sincronizări emoționale: Eu nu scriu vise // Scriu chestii care se umflă în jurul meu, // Am momente perfecte de dragoste (…) // Și stări pe care aș fi vrut să le iubească cineva (pag. 39).

Vă propun să pășim, în continuare, pe acest pat de verdeață lăsat nouă de Mariana Gunță, moștenitori ai revelațiilor sale mitice. Precum detectivii vom reconstitui artefacte pierdute, vom reclădi sanctuare ce-au fost, odată, pângărite, vom restaura templul distrus al trupului: împleteam coronițe din florile de pe câmp, atâta vânt prin iarbă // atâtea prune coapte… // eram cu plasa în mână, adunam mușețel // și păsări cântau printre crengi. // ploua lent peste trandafiri (pag. 168). În spațiul sacru nesupus regulilor naturale se afla un bătrân norocos ce scotea rând pe rând pești // mari, strălucitori (habar n-am cum naiba străluceau în halul ăla pe // o vreme fără soare) (pag. 25). Spectacolul lumii nu mai are nimic de oferit, fiind acaparat de o stranietate uraniană ce se pogoară în reflexii subacvatice: sâmburii se varsă la vale, // cireșii au rămas stele ce-ncep să putrezească până // se evaporă (…) // locul în care // îmi construiam fântâni, // cu sticluțe de esență în loc de găleată // și o cutie de mazăre îngropată în pământ, // umplută cu apă (pag. 23).

Dacă tot am reușit să configurăm acest spațiu interior concentraționar, să vedem ce se întâmplă înăuntrul său: de multe ori // crapă peretele // și îmi place să-l pun pe post de decor lângă verighete, în cutiile // cu replici de cerere în căsătorie (pag. 182). Ai putea crede că evadarea se petrece în areale deschise, unde întâlnim, recurent, motivul câmpurilor înverzite, al pajiștilor cu flori. Poeta nu lasă, însă, posibilități de manevră, invitându-ne, peste timp, să experimentăm, silențios, un paradoxal imobilism al salvării: pe geam se vede aceeași câmpie // de ieri // de parcă am fi stat pe loc (pag. 27). Referințele fonetice sau muzicale, câte sunt, complotează pentru întregirea decorurilor reculegerii. Sunetele care nu se supun acestor reguli ale descompunerii vegetale devin ele însele stridențe caricaturale: toate // niște clovni cu trompetă // peste care dai în plină stradă (pag. 45).

În spațiul acesta care se închide ca o plantă carnivoră, pervertite nu sunt doar ciclurile uraniene ale luminii, ci inclusiv cele naturale. Zoologia jocului întreține și augmentează dinamica animalieră a suferinței: când stela a lovit odată în poartă // când și-a recunoscut mama pe drum // când nu și-a păstrat niciun mânz // când a vrut să galopeze sălbatic // când stela a fost dusă la abator (pag. 89). Nu întâmplător, una dintre ultimele postări pe Facebook ale Marianei Gunță prezenta un videoclip de câteva minute cu animale jupuite, decapitate sau opărite de vii. Rezolvarea, în acest context, ține pur și simplu, de încremenirea lumii, de suprimarea necesară a răului, care nu poate fi biruit decât prin gâtuire, cu aplecarea instinctuală a unui piton. Templul trupului devine claustru, iar exercițiul rememorării superfluu, căci amintirile aveau în marsupiu un copil astmatic, // orbit cu lanterna (pag. 165).

Asistăm, astfel, nu doar la o stridență sancționată a sunetelor, ci, mai ales, la una a luminii care, atunci când nu este calpă, devine agent independent al damnării. Capcana își va produce efectul letal, fermecător // ca atunci când se ating două fantome // fosforescente (pag. 27).

Jocul spectrelor se alătură, prin urmare, celui biologic, însă descoperirile ludice ale Marianei Gunță nu țin de econometria măștilor poetice. Într-o lume care și-a pierdut, de mult, rostul, recuperările se rezumă la contemplarea eliberatoare a emoției. Densitatea umanului, fin creionată printr-o dinamică aparte a mâinilor, nu dăunează structural, funcționând mai degrabă ca o puncție în vederea un diagnostic supus, fundamental, maledicțiunii. Vom da, astfel, peste o stare de bine  a renunțării, prin care mecanismele tanatice sunt recalibrate inițiatic: îmi place moartea băgată la mașina de tocat (…) // ne ținem de mână și împreunăm mâinile celor duși // și celor vii, // ne luăm în cârcă prin câmpia cu flori (pag. 78).

La finalul acestei incursiuni, trecerea Marianei Gunță pare naturală, firească într-o ordine deturnată a lucrurilor. Ar fi nedrept să i se atribuie, nediscriminat, lipsa de control asupra delapidărilor câtă vreme renunțările, revenire și recuperările s-au petrecut în zone puternic interiozitate. Și, în cele din urmă, de ce i-am imputa ei mecanicismul biologiei defecte? Genul acesta de epifanie lasă răni, pe care vom încerca să le înțelegem alături de tine, dragă Mariana. Ne onorează și ne înnobilează răspunsul tău poetic, estetica semnalelor tale de avertizare: pe gâtul tău era trasată o urmă de soare // care se zbătea // să ajungă la geam, să fie ridicată de lună așa cum fac // extratereștrii cu vacile (pag. 182).

Ah, îți mulțumesc pentru Emma Shappalin și intonațiile ei luciferice.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s