Școala de la Alun

În perioada 02-06 mai 2022, la puțin timp după ce-am împlinit 40 de ani, am avut parte de-o experiență pe măsura unei aniversări care definește cel mai bine vârsta de mijloc, atunci când tragi o primă linie legat de ce-ai făcut în viață și cum dorești să arate anii pe care Providența (sau genetica, selecția naturală, armonia sferelor, mă rog) ți i-a mai lăsat. Din fericire pentru mine, evenimentul pe care urmează să-l descriu a contribuit și mai mult la clarificarea răspunsurilor și a căutărilor personale.

Pe numele său complet și generic Școala non-formală de arheologie interdisciplinară din Valea Alunului, întâlnirea a reunit studenții din anul I ai specializării Istorie din cadrul Facultății de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara. Parteneri în organizare: Muzeul Civilizației Dacice și Romana din Deva, respectiv Fundația Dacica. Profesori, mai mult sau mai puțin formali:

– Dr. Dorel Micle

– Dr. Andrei Stavilă

– Dr. Dan Ungureanu

– Dr. Vasile Ferencz

– Dr. Aurora Pețan

Dincolo de cadrul idilic de la Pensiunea Dacica (în creierii munților, fără semnal și cu un strop de Internet cât să verifici seara emailurile esențiale), mi-a plăcut foarte mult modul în care au fost alternate conferințele și prezentările de înaltă calitate și rigoare universitară cu ieșirile în aer liber. O sumedenie de informații ne-au fost povestite în poieni, la gura peșterilor, la foc de tabără, iar noi, proaspăt studenți, am absorbit, ca un burete, totul.

Despre ce a fost, concret, vorba?

Ziua 1, 02 mai, sosire la Valea Alunului

Drumul de la Timișoara este relativ ușor, mai mult pe autostradă, Deva-Simeria-Hațeg-Călan-Boșorod-Piatra Roșie. Am avut parte de-un studiu introductiv asupra școlii generalilor de la curtea regelui macedonean Filip al II-lea, ținut de dl. Dr. Vasile Ferencz. Prea puțin se știe că nu doar Alexandru cel Mare a studiat cu Aristotel, ci o pleiadă de generali fără de care moștenirea ilustrului cuceritor n-ar fi dăinuit peste timp, până la marginile lumii antice.

O a doua prezentare, ținută de dna. Dr. Aurora Pețan, a avut drept rol trecerea în revistă a cetăților dacice din Munții Șureanu, parte din ele incluse în Patrimoniul Unesco. Finalul zilei ne-a adus o mostră de arheologie experimentală, lecțiile fiind ținute, în curtea Pensiunii, de către dl. Dr. Marius Barbu.

Am văzut, la fața locului, cum arată galeții de râu despre care am învățat, în toamnă, la Preistorie și cum să făcea așchierea, prin percuție repetată (practic, desprinderea așchiilor de silex). Ulterior, acestea se întrebuințau de către cei din paleolitic la crearea de sulițe, săgeți, cuțite sau topoare.

Ziua 2, 03 mai, Piatra Roșie

Pensiunea Dacica se află pe Valea Alunului, la poalele Cetății dacice de la Piatra Roșie. Urcușul a fost destul de greu, prilej cu care mi-am redescoperit abilitățile de montagnard, dezvoltate în adolescență. Cetatea propriu-zisă, sfioasă, ascunsă de-un peisaj idilic, așteaptă multe alte (sper) expediții arheologice pentru a fi săpată. Până atunci, scările și terasele făcute de daci cu multă sârguință străjuiesc mistere antice precum ruinele din filmele inspirate de Tolkien

Partea teoretică a însemnat o prezentare generală a șantierelor-școală de la Ardeu și Unip, ținută în sala de conferințe a Pensiunii (da, fiind vorba de turism cultural, am avut parte de o asemenea locație, precum și de o superbă bibliotecă istorică).

Ziua 3, 04 mai, Sarmizegetusa Regia

Am urcat cu mașinile până aproape de capitala Regatului Dac, la capătul unui drum sinuos de vreo 35 de kilometri. Amplasarea Sarmizegetusei Regia i-a intrigat multă vreme pe specialiști, deoarece se credea că deplasarea se făcea prin văi. Cu toate acestea, se pare că strămoșii noștri agreau mai degrabă transportul pe crestele blânde ale Munților Șureanu, așa-zisele drumuri de plai, cu deschidere largă, ușor de utilizat. Indiferent de teoriile istorice, în momentul în care pășești în Zona Sacră a Sarmizegetusei Regia te conectezi la energia spirituală a locului, sanctuar ce găzduiește un complex de 8 temple dacice la adăpostite de versanți.

În partea teoretică a zilei, dna. Dr. Aurora Pețan ne-a făcut un scurt și captivant istoric al săpăturilor acestui sit, cu începere din perioada habsburgică (1803) și până în prezent, trecând și pe la descoperirile din anii interbelici când, în 1934 mai exact, s-a propagat până peste ocean știrea că la Grădiștea Muncelului s-a găsit locul reședinței lui Decebal. Povestea Sarmizegetusei Regia este, pur și simplu, fascinantă, de la modul în care a fost cucerită și administrată de romani (forțarea populației locale să plece, instalarea unei fortificații-garnizoană), până la aurul dacic găsit de săteni în perioada habsburgică (sfârșitul secolului XVIII). Mare parte a ruinelor se păstrează intactă deoarece Sarmizegetusa Regia nu cunoaște în proximitate locuire umană constantă în ultimele 15-16 secole. Prin urmare, frumoasele pietre de calcar fasonat n-au fost întrebuințate de către localnici pentru fundațiile sau zidurile caselor, cum s-a întâmplat în alte părți și cum se întâmplă, frecvent, peste tot în lume, în situații asemănătoare. Dl. Dr. Vasile Ferencz a completat bagajul teoretic al zilei cu detalii despre rolul cetăților raportat la structura socială a civilizației dacice. De asemenea, dl. Dr. Ferencz ne-a prezentat un studiu introductiv asupra pumnalelor sacre dacice (sica), despre care-am avut privilegiul să aflăm mai multe în curtea pensiunii, chiar în acea seară, de la Florin Bezeriță, cunoscut drept fierarul dac Komakiza.

Am învățat, privindu-l, enorm de multe lucruri despre tehnica de prelucrare a fierului și am văzut cu ochii mei ce randament incredibil poate să aibă un cuptor cu ardere laterală, acționat de niște foale mânuite inteligent (la butoane, Dr. Andrei Stavilă). Într-un stil nonconformist, deosebit de amuzant, cu poante la tot pasul, autoironie și umor fin la adresa diletantismului multora care cred că dețin adevărul suprem legat de daci, Komakiza ne-a purtat prin colecția demonstrativă de arme, fiecare cu propria poveste. Am văzut cum se utiliza o suliță, cum se purtau săbiile sau cum atacai cu un pumnal, acționându-l ușor, din încheietură, fără sforțările artistice din filme. Spre exemplu, foarte rar se întâlneau, în luptă, săbiile, pentru că nicicare dintre combatanții nu era dispus să riște ruperea armei, fără de care ar fi rămas complet vulnerabil. Arma nu era făcută să ofere zăngănituri demonstrative în ciocniri eroice cu săbiile adversarilor, ci să împungă, să agațe, să taie, ocolind scutul, armura, protecția antebrațelor, a genunchilor sau a umerilor. Arma era făcută să te scoată mai degrabă din luptă decât să te ucidă, pentru că un om rănit era o pacoste mult mai mare pentru logistica oponenților decât unul trimis direct în lumea drepților.

Ziua 4, 05 mai, Peștera Cioclovina A fost ziua cu cel mai intens efort fizic, la capătul unei drumeții zdravene, pusă în practică de către ghidul nostru, Dr. Vasile Ferencz. Am plecat cu două mașini de la Pensiunea Dacica până aproape de Peștera Cioclovina (ieșirea acesteia, mai exact). Personal, am scos la lumină tricoul achiziționat la Sarmizegetusa (bucurie și mândrie mare, căci, fiind minimalist ca filosofie de viață, nu port decât tricouri cu formații de rock ori primite în dar sau cumpărate la ocazii speciale).

Decorurile pastorale vorbesc de la sine.

Cât despre mine, în poza de mai jos mă încercau sentimente complexe. La capătul câte unui urcuș sever pe cărări sinuoase de munte nu știam dacă-l reprezentam pe Preafericitul Ghandalf al Cioclovinei, imaginea Smurd cu pacienți în nevoie, ori pe Anakin Skywalker trecând de partea întunecată a Forței. Când luam, uneori, câte o gură de aer tare, de munte, îmi era să nu mă prăbușesc, în lateral, precum păstaia din scrierile lui Salman Rushdie despre felurite căderi.

Din fericire, dl. profesor Ferencz a alternat, cu delicatețe, urcușurile și coborâșurile cu popasuri în care ne-a oferit o sumedenie de amănunte despre drumurile de plai dacice, despre sistemele de fortificații din zonă sau despre strategia și rațiunea alegerii locurilor de apărare. Am avut parte și de hrană din belșug, în forma paturilor de verdeață (leurdă, gustoasă, încă fragedă față de cea care se găsește în Munții Aninei în perioada aceasta a anului).

Despre apa de izvor din preajma Peșterii de la Cioclovina nu mi-ar ajunge cuvintele să-i laud prospețimea, mai ales la capătul unei drumeții solicitante.

Ziua a fost completată de conferința domnului profesor Dorel Micle despre educație și arheologie în era Facebook, invitând la spirit critic și analitic, curiozitate și dinamism intelectual, alături de dorința unei perfecționări și a unei educații continue pentru fiecare dintre noi, pentru toată viața. Seara am avut parte de-un maiestuos foc de tabără, de muzică bună (folk rock, daci, paparude, Rammstein, Zdob și Zdub, Pasărea Colibri și alte orătănii) și de povești mult după miezul nopții.

Ziua 5, 06 mai, plecarea

Ultima conferință a întâlnirii ni l-a adus pe dl. profesor Dan Ungureanu, cu o serie de ipoteze tulburătoare legate de structura dialectală a limbilor derivate din cea latină, cu implicații mai mult sau mai puțin lingvistice raportat la arealul geografic al formării poporului român. Am plecat de la pensiune așa, ca prin transă, gândindu-mă cum arătam eu, acum 10 ani, în 2012, om de bancă, la costum și cravată, încorsetat într-o epuizantă muncă de birou, de 10-12 ore pe zi, depresiv, în burnout, la capătul puterilor mentale și emoționale.

Știam atunci, la 30 de ani abia împliniți, că viața putea și trebuia să ofere mai mult decât targeturi și grafice Excel, mai mult decât nesfârșite rapoarte financiare și ținte de vânzări, mai mult decât manipulări și vânătoare de clienți sau prezentări de sofisticate produse bancare, pe care nu le înțelegeau nici cei care le lansau pe piață, capcane în nesfârșita junglă urbană.

Viața, la 40 de ani, înseamnă pentru mine redescoperire și vocație, o stare de grație în care, angajat al Universității de Vest din Timișoara și student al aceleiași Universități, nu fac distincție între lucru și hobby, între ceea ce fac pentru job și ceea ce fac din pasiune. Nu spun că aceasta este calea de urmat aplicabilă tuturor, iar riscul de a deveni workahoolic te poate prinde chiar și atunci când serviciul la care te duci reprezintă și ceea ce te pasionează. Însă timpul trece mult mai bine și mai relevant atunci când faci ceea ce îți place, când găsești sens și semnificație în viața de zi cu zi. Pentru mine, personal, drumul regăsirii profesionale a fost unul greu, anevoios, întins pe aproape zece ani. Ieșirea de la Valea Alunului, relațiile interumane dezvoltate aici, solidaritatea de breaslă, schimbul de idei, discuțiile intelectuale, teoriile istorice, umorul fin, buna dispoziție, toate au format o serie de experiențe care m-au încredințat, și mai mult, că asta îmi doresc să fac pentru restul vieții.

Cât despre templele pierdute între versanții care apără, și acum, peste veacuri, Sarmizegetusa Regia, invit pe fiecare, ca într-un soi de pelerinaj identitar, să verifice, să vadă și să atingă cu mâinile lui, să simtă cu propria prezență încărcătura spirituală ce se află acolo. Alături de atâtea artefacte, izvoare și descoperiri arheologice pe care sperăm, într-un viitor rezonabil de apropiat, să le scoatem la lumină despre cei care au fost, misterioși, înaintașii noștri.