“Eram student la teatru şi filmam undeva în munţi. Aveam un rol episodic dar eram fericit că stăteam alături de marele actor Amza Pellea. Era o zi frumoasă de început de toamnă. Maşina cinematografiei ne-a adus pe amândoi la locul de filmare. După mai bine de o oră de mers pe un drum forestier am ajuns, în sfârşit, la locul destinat filmării. Ne-am dat jos din maşină. Aerul rece, curat al pădurii ne-a îmbrăţişat dintr-o dată.
-Maestre! se auzi vocea regizorului secund adresându-se lui Amza Pellea, până vine toată echipa şi fixăm cadrul de filmare mai avem aproximativ o oră, vă puteţi plimba pe aici, că o să vă chemăm noi când suntem gata!
Amza Pellea şi-a terminat ţigara, s-a uitat în jur şi mi-a spus:
-Dănuţ, hai să facem câţiva paşi prin pădure până se adună toată lumea!
-Cum să nu, domnule profesor, cu tot dragul! i-am răspuns emoţionat şi fantastic de onorat de propunere. Nu-mi venea să cred că omul care-l jucase atât de minunat pe Decebal, Mihai Viteazul, Ipu şi câte alte personaje stătea lângă mine şi mă invitase atât de simplu, de cald şi în fond atât de părinteşte la o plimbare. Înalt, cu un mers demn şi o privire ce avea ceva din frumuseţea şi libertatea unui cerb de munte, păşea înaintea mea prin pădure. Crengile uscate trosneau sub paşii noştri. Mergeam în tăcere. Pădurea ne vorbea în felul ei amândorura. Şi-ncet, aşa cum mergeam prin pădure, am început să uit că sunt actor şi el maestrul Amza Pellea. Redevenisem copilul de la ţară care plecase cu un frate mai mare prin munţi. Aerul tare şi misterios al pădurii ne-nvăluise-ncet, încet şi ne scosese din timp. Simţeam că mergeam împreună de o eternitate. Un duh ascuns al brazilor ne unise, în taină. Iar eu îl urmam pe tăcute până la sfârşitul lumii. Când, deodată, vocea lui mă trezi din mirajul acestei stări.
-Dănuţ, îţi poţi închipui că noi acum când călcăm pe acest pământ s-ar putea să păşim pe urma unui dac?!
Mai târziu, peste ani, eram la Viena. Mergeam singur pe străzi, cufundat în gândurile mele. Când deodată, ca o străfulgerare din timp m-au ajuns din spate cuvintele lui Amza şi-atunci am simţit că încep să calc cu sfială. Mă gândeam tresărind cu toată fiinţa că s-ar putea ca acolo unde pun eu piciorul să fi păşit cândva domnul nostru Mihai Eminescu.”
“Urma”, fragment din cartea “Suflet românesc”, de Dan Puric, Bucureşti, 2013
Ciprian Baciu 
Tocmai in simplitate si in smerenie se vede maretia unui om. Asta poti sa vezi nu doar la maestrul Pellea (ca in filmul Osanda) si la Eminescu (Somnoroase pasarele) ci mai cu seama la mari maestri ai spiritului uman: Homer, Goethe, Cervantes, etc.