Un Suflet Românesc dezamăgit de Occident

Zilele trecute m-a întrebat un prieten cosmopolit ce-am mai citit. I-am spus că am terminat “Suflet românesc” al lui Dan Puric. Cu o vizibilă dezamăgire, mă întreabă:

-Îţi place Dan Puric?

Dincolo de similitudinile spirituale, recunosc faptul că îmi place Dan Puric pentru naţionalismul său. Înseamnă oare că am (re)devenit naţionalist? Nu ştiu. Dar sunt sigur că am devenit eurosceptic, iar dezamăgirea oferită de Occident este extremă. Când ai copilul bolnav de bronşită astmatiformă, ştiind că Germania ţi-a adus pe cap în mijlocul oraşului o uzină de cauciucuri, care împute jumătate de oraş cu un amestec olfactiv de iarbă şi bălegar dens, e greu să nu te gândeşti la un nou Cyclon B corporatist, care îţi răpeşte dreptul tău legitim de a respira un aer sănătos.

Nu îţi place oraşul, du-te la sat, îmi veţi spune. Văzut (adică mirosit) şi făcut. Acolo, altă surpriză. Ferme de porci peste tot în Timiş, un alt cadou, de data aceasta din S.U.A. Trăiască fascismul corporatist, chiar acela care ne-a cadorisit Lagărul de la Pungeşti. Sieg Heil! Eu nu mă feresc de asemenea expresii (spre deosebire de un cunoscut universitar, persoană publică), pentru simplul motiv că această transformare agresivă a României în colonie corporatistă ajunge să ne răpească sănătatea, nouă şi copiilor noştri, iar, în final, ne va băga, faliţi, în mormânt mult mai devreme decât ne este sortit.

Am crezut şi eu, zeci de ani la rând, că regresul moral şi economic al naţiunii se datorează nouă, românilor. Când, însă, studiind cazul Roşia Montană, vezi cum s-au abătut şpăgile de peste Ocean, pentru a ne arunca în aer Munţii Apuseni, nu se poate să nu te gândeşti că, totuşi, vina de a sărăci în propria ta ţară, s-ar putea să nu ţi se datoreze doar ţie. Cine este vinovat pentru vânzarea Roşiei Montane sau a Pungeştiului? Numai politicianul care a luat şpagă sau şi corporatistul care a umblat cu “lobby”-ul la purtător?

Sunt multe lucruri frumoase în cartea lui Dan Puric. Unul dintre ele este despre contemplarea fricii de moarte. Dacii erau senini în faţa morţii. Am uitat acest lucru. Am uitat faptul că Decebal şi căpeteniile lui au preferat moartea demnă, decât o viaţă de sclavi. Şi cred că încreştinarea poporului român încă de la apariţia acestuia, nu ţine atât de similitudinile monoteiste dintre zamolxianism şi creştinism, cât de vocaţia de martiri a strămoşilor noştri. Dacilor nu le era frică de moarte, aveau astfel vocaţia primilor creştini, cei pentru care perspectiva martiriului era o realitate zilnică.

Un alt lucru frumos, conştientizat de Dan Puric, este dimensiunea profund creştină a Mioriţei. Zeci de ani am râs de baciul vrâncean că nu s-a comportat precum Chuck Norris, ci a aşteptat, întristat, moartea. Am uitat că acelaşi lucru l-a făcut Christos, dorindu-şi, până în ultima clipă, îndreptarea trădătorului. Totuşi, ne chemăm creştini, dar acceptăm bagatelizarea simbolurilor şi a valorilor naţionale creştine. Atunci să nu ne mai spunem creştini, să piară acest creştinism fără verticalitate şi memorie dintre noi!

Despre ce mi-a mai adus aminte Dan Puric în cartea lui? Despre faptul că familia mea a pierdut 500 de hectare de teren în Dobrogea, luate cu japca de stalinişti şi de cei doi ani de puşcărie politică făcuţi de bunicul meu. O încărcătura aparte are povestioara în care tatăl îi arată autorului, copil, un activist comunist. “Uită-te bine la el, copiii lui o să te conducă pe tine!” Invariabil, mintea se umple de bâlbele ebei în Parlamentul European. Dan Puric surprinde elegiac, fără patos, fără dorinţa răzbunării, răul imens pe care l-au produs instaurarea stalinismului în România şi decapitarea elitelor. Şi e meritul său că mi-a adus aminte de acest virus nenorocit, comunismul, creat tot în laboratoarele Occidentului şi împroşcat prin intermediul lui Lenin (care a organizat revoluţia bolşevică cu spijin german) în lume.

În timp ce au am scris despre această carte, au mai dispărut 3 hectare de pădure românească. Cherestea numai bună de export. Şi nu poţi să nu te gândeşti la faptul că, pe continentul nord -american, au dispărut 95% din păduri. Şi nu poţi să nu îţi aduci aminte de Prinţul Charles, care vine în Maramureş pentru că aici, în nordul României, oamenii au găsit o modalitate de a trăi în armonie şi echilibru cu mediul înconjurător. Acum (pentru filo-occidentali) sper că înţelegeţi de ce îmi place Dan Puric. Cât despre Charles, el este Regele meu, Politicianul meu, Românul meu, anestezicul care mai atenuează din durerea şi decepţia provocate de un Occident tot mai lacom, hămesit după resursele noastre.

„ (…) istoria noastră a mai văzut aşa ceva. Cârmuitorii vânduţi Porţilor străine. Nu asta ar fi noutatea în ceea ce priveşte fiinţa acestui neam. Ci ce este cu totul şi cu totul nou este marea decepţie a poporului român faţă de Occident. (…) Unde va duce acest cutremurător marş tăcut al acestui popor, care tocmai a început? Căci nicio statistică nu-l poate înlănţui, aşa cum nimeni de pe pământ nu poate să prevadă mişcările sufleteşti ale unui om.” (Suflet românesc, Dan Puric, Bucureşti, 2013, pag. 151-152)

Marşul poporului român a început în dubele jandarmilor care, asigură, pe bani publici, ordinea şi disciplina în Lagărul de la Pungeşti. Continuă în Capitală, în faţa Teatrului Naţional, prin intermediul celor care protestează zi şi noapte sub cerul liber, nemâncaţi, în toiul iernii.