Home

paul lendvai - ungurii blog

“Alteţă,

Ne-am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat-o. Ne-am dat de partea ticăloşilor (…) Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te-am oprit. Sunt vinovat.

3 aprilie 1941                                                                        Pál Teleki”

 

Mesajul este unul de adio şi aparţine premierului maghiar Teleki, înainte de a-şi trage un glonţ în cap. I se adresează lui Horthy, Regent şi şef al statului, care dăduse curs solicitării Germaniei hitleriste de a participa la atacul împotriva Yugoslaviei, încălcând astfel tratatul de prietenie eternă dintre unguri şi iugoslavi, încheiat în 1940.

Teleki fusese tributar viziunii de a recăpăta toate teritoriile pierdute de către Ungaria după Primul Război Mondial, prin sensibilizarea opiniei publice internaţionale cu privire la drama ungurilor, în opoziţie cu viziunea horthistă, care presupunea trădare, război, violenţă. Pentru aceasta, contele Teleki a fost dispus să facă sacrificiul suprem. Un om de stat care a murit pentru un principiu, a cărui încălcare i-ar fi dezonorat viaţa. Un premier care nu a luat de bună nerespectarea tratatelor sau a cuvântului dat.

Am parcurs cartea despre unguri a lui Paul Lendvai, apărută la Editura Humanitas în 2013, cuprins de curiozitatea firească a unui român crescut în Banat, de a-şi înţelege mai bine vecinii. Am fost surprins, dincolo de episoadele dramatice de genul celui de mai sus, să constat câte diferenţe semnificative sunt între noi şi unguri cu privire la naţiune, limbă, istorie:

1). Naţiune: dacă noi ne lăudăm adesea că suntem urmaşi ai Romei, factor de civilizare a spaţiului barbar de la marginea Imperiul Roman, ungurii se mândresc ca făcând parte din acele triburi venite din Asia, care au fost capabile să dăinuiască, să formeze un stat european şi, mai mult decât atât, să preia ideile europene de organizare, apărând, la rândul lor, Europa, de alte invazii barbare.

2). Limbă: de multe ori ne place să afirmăm că singurul nostru prieten bun este Marea Neagră. Cu toate acestea, apartenenţa la familia lingvistică latină, ne-a facilitat nenumărate beneficii, cel mai la îndemână fiind sprijinul constant pe care l-am primit din partea Franţei în mai toate momentele cruciale ale statului român modern (Unirea din 1859, Marea Unire, aderarea la structurile euroatlantice). Ungurii, neaparţinând vreunui grup de ţări înrudinte lingvistic, au experimentat adesea în istoria lor momente în care s-au simţit singuri şi neînţeleşi de alte naţiuni. În mod interesant, aşa cum între sârbi şi români s-a legat o prietenie istorică, înrădăcinată în secolele de rezistenţă antiotomană şi antihabsburgică, ungurii se simt cel mai aproape de polonezi, întrucât ambele ţări au avut de luptat aprig pentru independenţă.

3). Istorie: dacă firul roşu al istoriei noastre îl constituie năzuinţa de a alcătui o singură naţiune, prin Unirea celor trei principate (Moldova, Walachia, Transilvania), preocuparea de veacuri a maghiarilor a fost de a-şi asigura o independenţă cât mai mare în cadrul Imperiului Habsburgic. De aceea, Revoluţia de la 1848 a însemnat pentru naţiunea maghiară eliberarea de sub influenţa Imperială, consfinţită de Dualismul din 1867. De menţionat că pe lângă aceasta Mare Înţelegere cu Austria, privitoare la rolul privilegiat al naţiunii maghiare în cadrul Imperiului Habsburgic, rebotezat Austroungar, a existat şi o Mică Înţelegere ungaro-croată, priun care croaţii, ca parte a Imperiului, guvernaţi de maghiari, aveau un statut privilegiat faţă de sârbi sau sloveni. Prin intermediul croaţilor, ungurii au avut acces la Marea Adriatică.

În pofida acestor diferenţe, există şi anumite similituni, una dintre acestea fiind rusofobia. Pentru unguri, Rusia a reprezentat imperiul care le-a negat de două ori dreptul la libertate: prima dată în 1849, când armatele Ţarului au înfrânt Revoluţia maghiară şi a doua oară în 1956, prin înăbuşirea revoltei budapestane.

Raporturile dintre comuniştii unguri au fost mult mai interesante faţă de ce s-a petrecut cu staliniştii noştri. Una dintre cauzele care a dus la izbucnirea Revoluţiei din 1956 a fost debarcarea de către Hruşciov, în contextul ruperii sovieticilor de trecutul stalinist, a lui Mátyás Rákosi (un fel de Gheorghe Gheorghiu Dej de-al lor) şi înlocuirea acestuia cu Imre Nagy, considerat filomoscovit şi omul de încredere al ruşilor. Spre dezgustul Moscovei, atunci când izbucnesc revoltele studenţilor şi intelectualilor maghiari, Nagy nu doar că fraternizează cu cauza rebelilor, ci şi anunţă intenţia de a scoate Ungaria din Pactul de la Varşovia şi, implicit, din blocul sovietic. Este momentul tancurilor sovietice care, odată intrate cu forţa în Budapesta, au consfinţit începutul sfârşitului pentru hegemonia URSS asupra Europei de Est.

În locul lui Nagy, executat în 1958, după ce a fost încarcerat la Snagov, ruşii l-au pus pe János Kádár, un fel de Lucreţiu Pătrăşcanu care a apucat, totuşi, să spună povestea epurării. După aproape trei ani de temniţă stalinistă, în deplină izolare, Kádár este reabilitat de către Rákosi şi reintegrat în structuri. Mulţumitor, nu poartă ranchiună, îşi face autocritica şi ajunge, astfel, să conducă destinele Ungariei din 1956 până în 1988. Diferenţa dintre Kádár şi Ceauşescu poate explica şi ecartul semnificativ de organizare şi dezvoltare a celor două ţări, la 25 de ani de la prăbuşirea blocului sovietic. Kádár a fost un tip discret, modest, care nu a suportat să-şi vadă portretele pe la manifestări, a menţinut graniţele Ungariei deschise şi a asigurat intelectualităţii un cadru decent de manifestare. A părăsit puterea bătrân şi bolnav, fără prea mare zgomot.

Dar poate cea mai mare diferenţă dintre unguri şi români este că, mai ales în ceea ce priveşte istoria recentă, ei nu au manifestat servilismul dezgustător faţă de Marile Puteri, atât de specific nouă (iarăşi îmi vine în minte mesajul de adio al contelui Teleki). Ungurii nu şi-au ucis conducătorii, atunci când destinele Ungariei au luat o altă cale. Ungurii nu au organizat pogromuri antisemite decât atunci când Hitler a fost nevoit să invadeze Ungaria şi să îl îndepărteze , cu forţa, pe Horthy. Comunitatea evreiască din Ungaria a fost intactă până la invazia germană din 19 martie 1944. Cu alte cuvinte, ungurii ştiu ce este demnitatea naţională, iar aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru noi. Horthy, Rákosi, Kádár au murit cu zile, nu executaţi în grabă de către connaţionali. Poate şi pentru că şi-au cunoscut lungul nasului, spre deosebire de Tovarăşul savantei de renume mondial: „Individului nu i se pot atribui ca merit decât anumite lucruri. Să spunem – pe acesta cel puţin eu l-aş socoti un fel de merit – atunci când descoperi la timp că nu eşti nici leopard, nici tigru şi nici şoarece de câmp” János Kádár

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s