Home

Image

“A ierta înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să reîntorci la viaţă, să dăruieşti viaţă. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.”

Această definiţie a iertării este enunţată în cartea ieromonahului Savatie Baştovoi, tipărită în anul 2010 la Editura Cathisma. Cartea conţine câteva conferinţe susţinute în jurul anului 2005 de către călugărul Savatie Baştovoi, la sfârşitul aproape fiecărei expuneri fiind o secţiune de întrebări şi răspunsuri.

Aflăm din această carte că iertarea este un atribut divin, o expresie a asemănării cu Dumnezeu. Adeseori suntem preocupaţi de ceea ce cred oamenii despre noi, dar putem oare afla cum suntem noi văzuţi de către Creator? Ieromonahul se aventurează cu îndrăzneală şi în această zonă: „Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Care este aproapele tău? Păi, care ar fi omul de care îţi place cel mai puţin pe lumea asta? Acela este aproapele tău! Şi când vei birui în această neplăcere, acest disconfort pe care ţi-l aduc gândul la el, prezenţa lui, atunci vei cunoaşte că Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru că El însuşi a spus aşa.” (A iubi înseamnă a ierta, Ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2005, pag. 35)

Vedem astfel că iertarea oamenilor care ne-au făcut rău, fără a le întoarce şi noi răul primit, presupune o jertfă. Dreptul nostru de a ne îndreptăţi, de a ne răzbuna, trebuie să moară, locul acestuia fiind ocupat de viaţa şi de dragostea care înmuguresc din binele pe care începem să îl facem, iertând, lăsând de la noi, uitând. Răsplata constă nu doar în viaţa pe care o ajutăm astfel să rodească, ci şi în fructele eterne ale eliberării de cele rele, prin iertarea pe care o primim şi noi, la rândul nostru, de la Dumnezeu. Cum putem, totuşi, să ne eliberăm de cei care ne-au făcut sau, şi mai grav, ne fac rău în fiecare zi? „Să ne aducem aminte, atunci când suntem chinuiţi de gânduri rele asupra aproapelui, că şi pentru el al murit Hristos (…) Aşa să vezi pe aproapele tău: că, dacă săvârşeşte vreo greşeală, o face din neştiinţă şi că Dumnezeu îl judecă în această neştiinţă., şi că vede ceea ce tu nu vezi. Şi aşa cum te vedeai pe tine când aveai atâtea lipsuri (…) aşa să judeci şi pe aproapele (…), pentru că noi judecăm la arătare, iar Dumnezeu judecă cele de taină, vede şi pocăinţa viitoare, pe care noi nu o vedem.” (idem, pag. 44-46)

Cum se poate realiza, tehnic, o astfel de iertare periodică, a acelora care ne pricinuiesc, zilnic, abuzuri, suferinţă sau neplăceri? „Înainte de somn iartă pe toţi şi spune: Doamne, eu i-am iertat, şi tu să mă ierţi. Şi Dumnezeu te mântuieşte.” (p.78) Aceasta este rugăciunea Părintelui Selafiil, de la Mânăstirea Noul Neamţ. Ieromonahul Savatie Baştovoi dezvoltă pe mai pe larg, în cartea sa, care este starea în care trebuie şi poate să ajungă inima unui om ca, printr-o astfel de rugăciune de iertare, să poate fi pe deplin încredinţat de salvarea sufletului său.

Observăm astfel, că o persoană care ajunge să ierte în fiecare zi răul circumstanţelor exterioare, înlocuind astfel ura şi răzbunarea, cu dragostea şi cu rugăciunea, este bine privit de către Dumnezeu. Cum ajunge o astfel de persoană să se vadă pe sine? „Odată l-am întrebat pe Părintele Selafiil: Părinte, ce înseamnă smerenia? La care el mi-a răspuns: Smerenia înseamă să ierţi pe toţi oamenii. (…) Pentru că, dacă ierţi, înseamnă că-i socoteşti mai buni ca tine şi-i socoteşti nevinovaţi. Numai smerenia poate să-i vadă pe toţi oamenii nevinovaţi. Aşa că, tot iertând, rugându-ne, ajungem la smerenie.” (idem, pag. 94)

Pentru cei care au decis să respingă mesajul religiei creştine sau să trăiască un mod de viaţă creştin, temându-se că dogmele şi preceptele morale ale Bisericii conduc la o viaţă searbădă, plină de restricţii, în care libertatea omului este îngrădită de spaima Iadului etern, îndrăznesc să afirm că eliberarea pe care o aduce iertarea şi rugăciunea, nu se compară cu nicio plăcere pe care stimulii vieţii cotidiene ar putea să o ofere. Trăim conectaţi cu alţi oameni şi, inevitabil, vom suferi dezamăgiri, vom fi trădaţi, înşelaţi, minţiţi, câteodată de vrăjmaşi, nu de puţine ori chiar de cei apropiaţi nouă. Iertând, ne eliberăm de circumstanţele exterioare pe care viaţa ni le oferă, adeseori neplăcute, pricinuitoare de mizerie şi suferinţă. Creştinismul nu este jug, ci cea mai mare eliberare, o îndepărtare senină de întâmplările, uneori absurde şi nedrepte, ale prezentului, o asumare voită, puternică, neîngrădită, bazată pe dragoste, nu pe frică, a Binelui etern. Creştinismul înseamă mai ales neîngrădirea libertăţii celor din jurul nostru, chiar şi a celor care ne fac rău, creştinismul presupune biruirea acestora nu prin violenţă şi răzbunare, ci prin iertare, dragoste şi rugăciune. Mai ales, multă rugăciune în Duhul Sfânt. „Întotdeauna trebuie să respectăm libertatea celuilalt. Aşa respectau sfinţii. Odată a venit la Părintele Selafiil un frate care se legase cu o femeie şi i-a zis: Părinte, eu nu mai pot trăi fără femei, mă duc în lume”. La care Părintele i-a zis: Du-te, când te-oi sătura de dânsa, să vii înapoi. Aceasta este vederea oamenilor ajunşi la starea nepătimirii, pentru că ştiu că nu-l pot opri pe om de la păcat cu putere omenească. Doar harul Duhului Sfânt poate opri pe om de la păcat. Sfinţii, pentru că erau plini de Duh Sfânt, ştiau asta.” (idem, pag. 55)

În acest context, cât de frumoase sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel în epistola adresată locuitorilor Galatei: „Aşadar, ţineţi-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (5:1), „Fiindcă voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate” (5:13). Iar această libertate înseamnă să biruieşti lumea, cu tot răul ei, să biruieşti imediatul, prezentul alert, să ai întodeauna, senin, împăcat, perspectiva dragostei şi a veşniciei.

Cum arată un asemenea om, care poate ierta necontenit? „Cel care îşi duce gândul către sfârşitul său şi către deşertăciunea căutărilor şi a ambiţiilor omeneşti, rabdă uşor orice supărare, nu judecă şi din această cauză este un om uşor de purtat, un om plăcut. Astfel de oameni sunt şi nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-şi mai aparţin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca şi Dumnezeu, ca şi dragostea.” (idem, p.130)

Ghidul acesta despre dragoste şi iertare, al ieromonahului Savatie Baştovoi, este pentru mine un nou izvor edificat în incinta sacră a Templului Duhului Sfânt. Un izvor care udă fructele Vieţii veşnice, un izbuc ce nu va seca niciodată.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s