PREDICI CU HAR

Charles Haddon Spurgeon a fost un înzestrat predicator englez, din perioada victoriană, atunci când Imperiul Britanic stăpânea lumea. Spurgeon a vorbit londonezilor secolului XIX, predicile sale fiind întotdeauna structurate pe Doctrinele Harului, inspirate din ceea ce teologii numesc calvinism.

Doctrinele Harului se bazează pe chemarea lui Hristos la pocăinţă, prin Duhul Sfânt, căreia niciun om, oricât de îndepărtat ar fi de Dumnezeu, nu-i poate rezista. Cum se împacă aceasta cu doctrina liberului arbitru? Calviniştii nu îşi propun să aibă un răspuns la această întrebare, pentru că, în calvinism, mântuirea ţine exclusiv de voia, alegerea şi suveranitatea lui Dumnezeu, nicidecum de voinţa creaturilor sale. Într-o predică despre Zaheu (cel privit de iudei drept un păcătos scelerat, un şpăgar nenorocit, aflat în slujba invadatorilor romani – şi căruia Hristos insistă să îi fie oaspete), Spurgeon exemplifică graniţele acestei chemări subtile a Duhului Sfânt: “Vă spun că nu există niciun ticălos care să umble străzile şi să spurce aerul cu blasfemiile sale, nu există nicio fiinţă abandonată în aşa fel încât să fie aproape la fel de rea ca Satan însuşi, care, dacă este fiu al vieţii, să nu se afle în graniţele milei. Şi dacă Dumnezeu spune “Astăzi trebuie să rămân în casa ta”, El fără îndoială va face aşa.” (C.H.Spurgeon, Predici cu har, Fundaţia Mantachie “O voce baptistă”, Bocşa, 2012, pag. 104)

Cartea conţine şapte predici care, dincolo de stilul poetic şi profund, denotă o cunoaştere temeinică a Scripturii. O recomand tuturor celor care vor să îşi lărgească orizontul doctrinar şi care ar dori să se apropie de înţelegerea învăţăturilor calviniste. Dintre toate predicile, cel mai mult mi-a plăcut cea structurată pe un verset din profetul Ieremia: “Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine, şi le voi pune în inimă frica de mine, ca să nu se depărteze de Mine.” (Ieremia 32:40, traducerea Cornilescu)

În treacăt fie spus, versiunea Anania (cea consacrată acum în Biserica Ortodoxă Română) oferă o perspectivă puţin lărgită întregii secţiuni: “Şi voi face cu ei legământ veşnic, pe care nicicum nu-l voi întoarce de la ei, şi frica de mine o voi pune în inima lor, pentru ca ei să nu se îndepărteze de Mine. Şi-i voi cerceta pentru a le face binele (…)” (Ieremia 32:40,41)

Versetul este alcătuit din trei secţiuni: legământul, facere binelui şi frica de Dumnezeu. Spurgeon le analizează succesiv:

1)      Legământul: predicatorul analizează posibilitatea ca acest legământ să rămână veşnic. Fiind un legământ încheiat între Dumnezeu şi rasa umană, dacă are caracter veşnic, înseamnă că omul, în ontologia lui, nu va mai fi niciodată blestemat şi părăsit de către Creatorul său, va avea, veşnic, acces la mila şi harul Celui care l-a creat. Caracterul imuabil al legământului este posibil prin Hristos, care, ca Dumnezeu-om, este reprezentantul perfect al omului. Prin Hristos, acest legământ are un caracter etern. ”Partea umană trebuie privită ca fiind cea slabă, dar atunci când Isus a devenit reprezentantul omului, acea parte a devenit sigură.” (idem, pag. 115)

2)      Binele: pentru cei care consideră practicarea creştinismului drept un lung şir de privaţiuni şi suferinţe asumate, perspectiva lui Spurgeon este eliberatoare. Dacă te îndeletniceşti cu urmarea poruncilor lui Hristos, şi ai ajuns într-o perioadă de pustiu spiritual, de secetă, când te simţi năpădit de ispite şi încercări, când ajungi, poate, să te îndoieşti sau să chestionezi voia lui Dumnezeu cu privire la tine, adu-ţi aminte că El ţi-a făcut binele încă din perioada când nu te hotărâseşi să Îi asculţi Glasul, să Îi urmezi Sfaturile, să Îi păzeşti Poruncile. “Dacă Dumnezeu nu ne-ar mai binecuvânta pentru că nu vede nimic bun în noi, atunci de ce a început să ne facă bine când nu aveam nicio dorinţă în ce-L priveşte? Eram o masă de nefericire, o fântână de pofte, o grămadă de păcate atunci când El a început să ne facă bine (…) Acelaşi motiv ce L-a determinat să înceapă Îl va face să continue şi acel motiv este nimic altceva decât Harul.” (idem, pag. 119)

3)      Frica de Dumnezeu: sentimentul acesta al fricii de Domnul trebuie înţeles în contextul în care omul, împăcat cu Dumnezeu, ajunge să experimenteze Dragostea Lui, aşa cum un copil se bucură de iubirea părintelui său. Un astfel de om este regenerat, chemat să trăiască o viaţă nouă, prin viaţa pe care Dumnezeu i-o transmite: “Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împlinţi legile Mele.” (Ezechiel 36:25-27). Un om astfel regenerat, devine purtător al Duhului Sfânt. Un om cu o inimă nouă şi cu un duh nou devine TEOFOR, purtător de Dumnezeu. Îşi mai poate exercita liberul arbitru, în aceste condiţii? Un astfel de om nici nu îşi mai pune problema libertăţii sale de dinainte, când nu avea în el Duhul lui Dumnezeu. Ontologic vorbind, teoforul are acces la o altfel de libertate, exercitată împreună cu Duhul Sfânt. “Această dragoste a copilului pentru tatăl său aprinde în noi o frică de a nu întrista pe cel ce-l iubim şi de aceea nu avem nicio dorinţă de a ne îndepărta de el.” (idem, pag. 126)

Vă invit, aşadar, să vă apropiaţi cu încredere de predicile lui Spurgeon. Pe lângă parcurgerea dintr-o viziune calvinistă a unor versete analizate în profunzime, cartea vă poate oferi o perspectivă interesantă a climatului spiritual dintr-o vreme când societatea britanică, deosebit de religioasă, stăpânea mările şi lumea.