Home

 

I

 

-Alo? Domnul profesor Petrescu?

-Da, vă rog!

-Alin Preda vă deranjează. Vă pot reţine un minut?

Profesorul ezită câteva momente, apoi un zâmbet larg îi apăru pe faţă:

– … Alin, ce surpriză, spune, dragule, ce mai faci?

-Aş dori să trec pe la dumneavoastră, domnule profesor, am nevoie de nişte sfaturi… Zece, cincisprezece minute, dacă se poate…

-Bine, bine dragule, răspunse domnul Petrescu fără să ezite. Poţi veni mâine, la doişpe?

-Sigur, la Universitate?

-Da… în faţa decanatului, acolo am biroul.

-Vă mulţumesc mult, să vă mai dau un telefon înainte?

-Nu, dragule, nu este nevoie.

 

A doua zi, la ora stabilită, fostul student se prezentă, elegant, secretarei decanului Facultăţii de Psihologie. Alin avea 28 de ani, “un tânăr de viitor” ar fi spus cei mai mulţi, analizându-i trecutul universitar. Înalt, atent în mişcări, proaspăt bărbierit, aranjă cutele pantalonilor, puloverul negru în dreptul pieptului, verifică încă o dată pantofii şi intră în biroul profesorului.

-Salut, băiete, hai, ia un loc! Uite, serveşte nişte ceai din carafa asta, e cald. Fă-te comod, o să încerc să ţin telefoanele deoparte.

Domnul Petrescu, proaspăt ajuns decan, putea fi bănuit de o amabilitate excesivă. Grizonat, purta un costum albastru-închis, strâmt, cu un aer nefiresc. Se împletici până la draperie, închise geamul, apoi aruncă pe un fotoliu cravata vişinie, cu picăţele, care-l incomoda vizibil.

-Ce gălăgie, domnule, ce gălăgie!

Mâinile lui arse căutară instinctiv o ţigară, ce se ascunse cuminte în mustaţa cenuşie.

-Domnule profesor, vă rog să mă iertaţi că nu am mai apucat să trec pe la dumneavoastră în ultima vreme. Logodnica mea face un stadiu de şase luni în Budapesta şi merg la ea în fiecare week-end.

-Cine, Ioana? A terminat Dreptul?

-Da, anul trecut. Acum e stagiar, greu cu avocatura…

Vorbiră minute bune despre catedră, Universitate, părinţii lui şi despre fiica profesorului. Apoi conversaţia deveni directă:

-Domnule profesor, de ce am vrut să vorbesc cu dumneavoastră… Se fâstâci uşor, netezindu-şi pantalonii… Am început să folosesc şi eu Virtual Glasses, ştiţi, pentru Ioana, mai ales seara, ne e mult mai uşor.

Profesorul strânse din umeri, abia perceptibil.

-Şi?

-Am citit câteva dintre articolele dumneavoastră despre Necunoscuţi.

-Alin dragă, să nu iei chiar orice în serios! Abia adunăm date, am încercat câteva experimente…

Domnul Petrescu observă expresia de îngrijorare de pe chipul neajutorat al fostului său student. Îl ştia pe Alin drept un băiat serios, puternic, perseverent. Se bucura de fiecare vizită a lui, urmărindu-i cu interes cariera. Nu se aştepta să îl primească în birou ca pe o victimă a Reţelei.

 

* * *

 

Necunoscuţii=  personalităţi ale Reţelei, care interacţionează cu utilizatorii “Virtual Glasses”; sunt ghidaţi, în aparenţă, de o voinţă proprie. Majoritatea subiecţilor care nu utilizează această tehnologie au recunoscut apariţia, în plan oniric, de personaje pe care nu le-au întâlnit niciodată în viaţa reală. Dacă la subiecţii normali asemenea apariţii sunt aleatorii, la un număr restrâns de utilizatori ai tehnologiei “Virtual Glasses”, unele personaje au apărut recurent, cu efecte profunde, greu de comensurat şi de anticipat, asupra psihicului uman.

Prof. Univ. Dr. Petrescu Alexandru, Mic dicţionar “Virtual Glasses”, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2013, pag. 35

 

* * *

 

-Alin, mă bucur că te-ai deschis şi ai venit la mine ca la un prieten. Hai, serveşte puţin ceai de mentă. Ai să vezi, la mine acasă e mult mai indicat să continuăm aceste şedinţe, o să închid complet telefoanele, nu primesc niciun fel de vizite. Cum au fost ultimele nopţi?

Băiatul îşi atinse uşor mânecile puloverului albastru şi începu, destins, să vorbească:

-Domnule profesor, nu ştiu cum e la alţi pacienţi pe care i-aţi consiliat, dar eu nu sunt dependent de Reţea. Intru jumătate de oră, la finalul zilei, să o ating pe Ioana. Atât. Însă de-acum trei luni…

-…ştiu, mi-ai mai spus… de câteva ori ţi-a apărut… ea.

-Sabina, o cheamă Sabina!

Domnul Petrescu îl privea cu un aer afectat, grav.

-Când ai aflat numele ei?

-Mi l-a spus în noaptea asta. Eram într-o încăpere luminată uşor, ca la un teatru şi ne ţineam de mână. Are … are mâini foarte fine, sunt îndrăgostit de mâinile ei. Şi de părul ei negru, de ochii ei.

-Ce culoare au ochii?

Se uită pentru o clipă în sus , fixând candelabrul masiv al living-ului:

-Dom’ profesor…ochii sunt tot negri, cu mici nuanţe maronii. Nu vă uitaţi aşa… nu se poate să fie doar vise… Chiar simt că îmi lipseşte fata asta, că am avut-o cândva… Simt pierderea ei!

-Dragul meu, senzaţia aceasta acută de lipsă a unei persoane dragi e comună unora dintre pacienţii mei. Bine ar fi să petreci câteva săptămâni cu Ioana şi abia apoi să ne mai vedem.  Închiriază un apartament în Budapesta şi stai cu ea o perioadă. Fără Reţea. Te pun în legătură cu un prieten din Tatabanya! Când spuneai că vă căsătoriţi?

-În toamnă… aşa ar trebui…

Profesorul îi simţi ezitarea:

-Nu eşti sigur?

Întrebarea rămase fără vreun răspuns.

 

* * *

 

“ 10.III.2014

Îţi mulţumesc pentru râu, pentru butoaiele sfărâmate printre care pluteam, pentru barca în care-am alunecat, pe râul cel negru, aşa întunecat cum era.

Mâine aş vrea să mergem într-o pădure. Să fie înţesată de luminişuri, să fie lângă un sat, cu oameni pe lângă noi. Mi-e frică de întunericul din jurul tău, cel puţin câteodată. Ai familie, în lumea din care vii? Of, cât de multe aş vrea să ştiu despre tine, iar tu nu mi-ai mărturisit decât despre numele tău.

Sabina… mă auzi când îţi spun pe nume?”

 

* * *

 

Artefacte = atunci când legătura dintre un om şi un Necunoscut devine intimă, acesta din urmă reuşeşte să trimită dovezi ale existenţei sale. Un artefact apare de obicei în locaţii comune şi se constituie într-un obiect preţios, cu patină, care-a zăcut neobservat în vreun sertar ori cutie, sau pe vreun raft pustiu, într-o bibliotecă.

Prof. Univ. Dr. Petrescu Alexandru, Mic dictionar “Virtual Glasses”, Ediţia a III-a, nepublicat

 

* * *

 

Îi arătă inelul. Argint vechi, măsură mică, avea o floare cu petale frumos lucrate, care înconjura delicat o piatră neagră.

-Unde l-ai găsit? Îl întrebă profesorul, încruntat.

-La ţară, în casa bunicilor mei, într-un dulăpior cu cărţi vechi, bisericeşti. Bunicul a fost diacon.

-Ţi-a indicat ea unde să-l afli?

-Da!

 

* * *

 

Blestem= mecanism prin care Ei se folosec de impulsurile noastre negative cele mai puternice, spre a manipula structura temporală. Un blestem, odată realizat, duce la alterarea realităţii şi poate determina nu doar dispariţia unor evenimente de nedorit în viaţa fiecărui om (accidente, eşecuri profesionale, despărţiri etc.), ci şi a unor persoane. Acestea rămân captive într-un spaţiu neconfigurat, de unde încearcă să ia legătura cu cei dragi.

Nu s-a descoperit posibilitatea de a detecta aceste imixtiuni ale Lor în structura realităţii noastre, până la implementarea tehnologiei “Virtual Glasses”.

Prof. Univ. Dr. Petrescu Alexandru, Raport asupra Reţelei – efecte, implicaţii, dependenţe, Dosar RS 1810, Arhivat

 

* * *

 

-Domnule profesor… ultima zi… Vă mulţumesc pentru tot sprijinul dumneavoastră!

Alin avea o postură sigură şi, cu toate că se hotărâse asupra următoarelor sale acţiuni, era cuprins de tristeţe.

-Chiar vrei să pleci în realitatea Sabinei?

-Nu a fost corect, domnule profesor! Să ne facă una ca asta! Cu ce îl încurcam noi? Tata îmi tot îndrugă că ei nu se aşteptau ca eu şi Sabina să ne îndrăgostim.

-Aşa s-a declanşat Blestemul?

-Da. Am reflectat foarte mult la acele aspecte din trecut, către care m-aţi învăţat să îmi îndrept, în ultimele săptămâni, atenţia. Prietenul din copilărie al tatălui meu voia să plece din ţară. Cu Sabina am fost coleg, eram în clasa a XII-a când a vrut el să se mute, cu tot cu familie. Doream să intrăm amândoi la Politehnică, învăţam împreună, rupeam cărţile de analiză! Sabina nu a vrut să îl urmeze, şi apoi nici soţia lui. S-au certat urât de tot, iar el a ajuns să îşi dorească, cu atât de multă ură, să nu-l fi ştiut niciodată pe tata, să nu se fi împrietenit. Sărmanul… datorită tatălui meu şi-a cunoscut soţia, iar el a uitat! Iar când, în nebunia lui, a chemat Blestemul, când, cu ura lui, şi-a dorit să întoarcă timpul, atunci Ei au alterat totul… Au modificat copilăria părinţilor noştri, iar Sabina s-a pierdut, nu s-a mai născut, nu în realitatea noastră alterată de Blestem.

 

 

 

* * *

 

Vâslea senin, de-acum coborât pururea în visul Sabinei. Ea se roşise uşor, privindu-l. Uneori îl mângâia pe frunte şi-i atingea, timid, mâinile. Lui îi plăcea inelul, metal proaspăt lucrat, strălucitor, voia să simtă asprimea petalelor de argint, iar piatra cea neagră… ce bine se potrivea cu ochii ei. Apoi pluteau, sărutându-se încet. Umerii ei se goliseră sub mâinile lui, iar el tremura, îndepărtând mătasea alburie a rochiei sale.

 

* * *

“Ioana, iartă-mă. Sper că ai să-nţelegi cândva. N-am crezut că o să se întâmple aşa… Dacă o să doreşti, am să încerc să ajung la tine. Te rog să mă ierţi, iubito!”

 

II

 

Ioana venise la spital direct de la aeroport. Îmbrăcată simplu, în blugi, cu ghete de toamnă maro şi scurtă de aceeaşi culoare, intrase speriată în zona Terapiei Intensive. Cu Alin stătea doamna Maria, cea căreia ar trebui să îi devină noră, dacă el îşi va reveni vreodată din accidentul cardio-vascular.

Ochii ei albaştri se umplură de lacrimi, văzându-l îngropat în tuburi. Cu gesturi automate, îşi îndreptă pe frunte părul de un castaniu deschis, spre blond.

-Ioana, puiule, eşti ultima noastră speranţă! Îi spuse doamna Maria, îmbrăţişând-o. Poate îşi revine dacă te are aproape, medicii ne spun că inima lui e tot mai slabă.

Fata petrecu jumătate de zi lângă el, ţinându-l de mână, sărutându-i palmele. Cu toate acestea, activitatea lui cerebrală rămânea slabă, la cote critice. Spre seară, se retrase pe o bancă din holul secţiei de Urgenţă. Aproape adormită, epuizată, simţi o atingere uşoară pe umăr.

-Mă iertaţi, dumneavoastră trebuie să fiţi Ioana, logodnica lui Alin Preda?

Profesorul se aşeză grijuliu pe marginea canapelei din piele uscată, îngălbenită.

-Mi-a vorbit foarte mult despre dumnevoastră la ultimele noastre întâlniri.

Ioana privea confuz silueta care apăruse lângă ea de nicăieri:

-A… profesorul Petrescu… Mi-a zis despre şedinţele dumneavoastră… Voia să vină până la mine şi eu atâta l-am bătut la cap cu proiectul ăsta nenorocit de audit, n-am ştiut că este atât de obosit…

-Nu mai plânge, draga mea… Uite, am ceva pentru tine, m-a rugat să ţi-l dau, în caz că păţeşte ceva.

Profesorul scoase o cutiuţă de lemn, din care luă un inel de argint, frumos lucrat, cu doi trandafiri.

Primindu-l din mâinile aspre, văzând cele două flori, Ioana înţelese că Alin va muri. În mijlocul uneia dintre flori, prinsă delicat între petale, strălucea o piatră albastră. Cealaltă descoperea un locaş gol, piatra îi fusese luată.

Domnul Petrescu îi anticipă nedumerirea şi o mângâie timid, protector, pe umăr:

-Să nu îţi faci griji pentru piatra care lipseşte… El te va ajuta să o găseşti, într-o bună zi!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s