„În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor (…), o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc unele altora. Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii desprinse de la Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care privesc oceanul de pe stânci nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.” (H.P. Lovecraft, Cabana din ceaţă)
Ciprian Baciu 