Octavian Anastasescu a fost un student de elită al generaţiei sale. A intrat primul la Facultatea de Filosofie, în anul 1947, într-o vreme când nu existau fabricile ambulante de masterate şi doctorate. Ghinionul său şi al elitei intelectuale româneşti postbelice poartă un singur nume: Stalin. Cu un singur corolar: închisoare.
Anastasescu a efectuat aproape doi ani de puşcărie la începutul anilor ’50, când ultimele epurări staliniste atinseseră paroxismul. A fost condamnat pentru activitate anticomunistă. Întâi a ajuns în Lagărul stalinist de exterminare de la Canal, apoi este transferat la Târgu-Ocna, unde, pentru o scurtă perioadă de timp, intră în contact cu misticismul practicat de Valeriu Gafencu, în perioada în care acesta se pregătea de trecerea la Domnul.
Închisorile staliniste din România au avut un singur scop principal: exterminarea elitei româneşti, mulţumim Rusia! De aceea li se poate spune Lagăre, pentru că au avut o funcţionalitate similară celor naziste. Numai că noi nu ne lamentăm pe tot mapamondul şi ne purtăm suferinţa în linişte, în suflete. După ce am citit prin ce a trecut un intelectual precum Anastasescu la Canal, a trebuit să iau o pauză de câteva săptămâni de la lectură, din cauza încărcăturii emoţionale negative. Spre exemplu, i se cangrenase o rană după ce o şină îi căzuse pe picior (deţinuţii, nemâncaţi, prost îmbrăcaţi, neechipaţi, erau siliţi să manipuleze obiecte extrem de grele). „Prezent era acolo doctorul Brânduşoiu şi a văzut mizeria ce era la piciorul meu.(…) Zice:” Măi băiatule, noi aici nu avem niciun fel de penicilină. Ştii care e singura ta scăpare?” „Care e, dom’ doctor?” „Să ai norocul să-ţi trimită Dumnezeu o muscă, şi musca să se aşeze pe rană, şi să facă ouă, din care să iasă viermi şi să-ţi mănânce mizeria care este acolo. (…)
Dimineaţa am dat cârpa la o parte şi am văzut un muşuroi de viermi, care îmi ocupaseră toată plaga. Zic: „Să ştii că ăsta-i norocul meu!”Am pus cârpa la loc, ca nu cumva viermii să se ducă în altă parte, şi a doua zi am reuşit să-mi văd, pentru prima dată, osul. Ajunseseră viermii cu mâncatul la os. Mi-am văzut osul de la degetul mare – prima dată în viaţa mea când mi-am văzut osul. Mi-a trecut şi temperatura.” (Octavian Anastasescu, Lângă Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor – mărturia unui fost socialist, Ed. Areopag, Ed. Meditaţii, Bucureşti, 2014, pag. 47-49)
În acest context, Anastasescu este transferat la Târgu-Ocna, unde îl întâlneşte pe Gafencu. Acesta ajunsese numai piele şi os, nici nu mai putea să stea în picioare. Anastasescu, alături de o serie de corifei ai închisorilor comuniste, care au supravieţuit ororilor, a fost marcat pentru întreaga viaţă de purtarea lui Gafencu, precum şi de darurile duhovniceşti primite în temniţă, însoţite adeseori de minuni. Astfel, Gafencu avea darul clarviziunii, cunoscând dinainte evenimente care se petreceau ulterior. Cine crede că astfel de mărturii sunt un delir misticoid ieftin şi iraţional, reamintesc că este vorba despre experienţe spirituale trăite de vârfuri ale intelectualităţii româneşti.
Iar pentru cine este de părere că doar oamenii needucaţi, iraţionali, pot crede în existenţa minunilor sau a supranaturalului, este invitat să parcurgă cartea lui C.S. Lewis (autorul Cronicilor din Narnia) Despre minuni.
Ridicarea lui Valeriu Gafencu la ceruri este dezvăluită unui alt deţinut politic, Radu Costandache: „Am plecat în 1951 de la Târgu-Ocna. În februarie 1952, pe când mă aflam închis la Făgăraş, am avut un vis. Eram la Târgu-Ocna, într-una din curţile de plimbare, împreună cu alţi deţinuţi. Vine cineva din cealaltă curte şi ne spune: „A murit Valeriu Gafencu!” Ne-am oprit din plimbare şi am mers dincolo.
Toată lumea era adunată în faţa spitalului. Tocmai îl scoteau pe Valeriu Gafencu, mort, pe o targă pe care au aşezat-o în curte, lângă o grădiniţă cu flori. Toţi cântau Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi. Era o atmosferă deosebită, cutremurătoare.
Dintr-o dată targa s-a transformat într-un tron de lumină neobişnuită, cum nu mai văzusem. Pe tron şedea Valeriu, viu, cu mâinile sprijinite pe rezemătoarele tronului şi cu o figură plină de lumină. Tot tronul a fost cuprins de un nor roz, foarte luminos. Valeriu în întregime era o lumină. Faţa parcă-i ardea şi era foarte zâmbitor. Cu tot cu tron se ridica încet în sus. Se uita în jos la noi şi ne făcea semn cu mâinile. Ne-am uitat în sus până când, tot ridicându-se, nu s-a mai văzut decât o lumină care încet a dispărut şi ea. Ne-am risipit îngânduraţi. Mai târziu, aveam să aflu că Valeriu murise în ziua în care am avut visul.” (idem, pag. 12, 13)
Un episod trist este reprezentat de faptul că lui Valeriu Gafencu i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu-Ocna. Sub presiune politică, acest titlu i s-a retras ulterior. Cel mai probabil pentru faptul că Gafencu a fost în tinereţe legionar. Evident, crimele politice comise de Codreanu, trebuie sancţionate moral şi istoric. Însă dacă aplicăm acest raţionament la Gafencu, ar trebui să îl extindem şi la personalităţi precum Eliade sau Cioran. Din păcate, retragerea titlului de cetăţean de onoare nu aduce atingere sfinţeniei lui Gafencu, ci spune ceva despre slugărnicia şi lipsa noastră legendară de verticalitate.
În acelaşi registru al dorinţei de a nu deranja vremelnicele grupuri de interese şi putere continentale se poate încadra şi lipsa interesului pentru canonizarea sfinţilor temniţelor comuniste din România. Aşa, ca să ne fie şi nouă clar ce naţie submediocră suntem. Bine că Rusia, unde a început experimentul stalinist de exterminare în masă a unor întregi clase sociale, ştie să îşi sanctifice martirii asasinaţi de bolşevici. Noi trebuie să mai aşteptăm puţin, cât să mai treacă din zgomotul celor care ştiu să îşi prezinte lumii întregi marile drame naţionale.
Ciprian Baciu 