Pentru mine Săptămâna cafenelelor (aflată în Timișoara la cea de-a unsprezecea ediție) a însemnat un singur lucru: proiecție de film. Am urmărit joi, 23 aprilie 2015, în ceainăria librăriei Cărturești, un lungmetraj de excepție, “Die Tränen meiner Mutter”, o producție germano-argentiniană în regia lui Aljandro Cardenas Amelio.
Lacrimile mamei mele urmărește povestea unei tinere familii, nevoită să se refugieze în Germania, din pricina dictaturii militare din Argentina. Deși mama se acomodează repede cu stilul de viață specific Berlinului de Vest, tatăl nu își poate depăși condiția de inadaptat. Treptat acest conflict nerezolvat adâncește prăpastia dintre cei doi soți, spre neliniștea băiețelului lor de șapte ani.
Punctul forte al filmului rezidă în modul prin care ne sunt înfățișate etapele înstrăinării celor doi soți, de la tangoul începutului, până la cele câteva cuvinte urâte aruncate unul altuia în partea finală. Abilitățile telekinetice ale băiatului sunt mai mult un pretext pentru a reliefa dimensiunea alienării pe care o poate produce o stare de încordare perpetuă. Infidelitatea nu este prezentată ca un catalizator senzual, facil și nefast rezolvitor al tuturor problemelor de cuplu, ci drept o consecință a prăpastiei care se lărgește între cei doi soți.
Deși lumea interioară a copilulului este sfâșiată (excelent surprins blocajul mental ce îl cuprinde pe Alex atunci când părinții lui aduc în discuție pentru prima dată perspectiva despărțirii), lipsa afecțiunii dintre părinții săi este recuperată printr-un prim sărut neașteptat. Începutul depășirii acestei traume profunde este surprins artistic printr-o ninsoare cu ajutorul căreia băiatul cuprinde supranatural chipul unei fete dragi. Astfel, filmul este mai degrabă o poveste despre puterea de regenerare a vieții și a sentimentelor, decât despre tragismul destrămării unei relații de căsătorie întemeiată pe iubire.
Ciprian Baciu 