Home

Son-of-Saul-stalone

Împărtășeam zilele trecute unor prieteni cele descoperite despre arderea ritualică a copiilor ca practică religioasă a cetăților feniciene. Deși etimologia cuvântului Holocaust provine din limba greacă, însemnând ardere completă a jertfei (de cele mai multe ori de origine animală), tragismul sacrificiilor umane prin combustie integrală își găsește desăvârșirea în destinul sângeros al Cartaginei, care și-a ars cei mai iubiți copii în pragul apocalipsei sale. Peste mai bine de două milenii, o Împărăție aflată la răscrucea istoriei, Reich-ul nazist al anului 1944, săvârșește un alt Holocaust, de data aceasta la o scară mult mai mare, atât cât i-a permis progresul tehnologic. Întrebarea legitimă este dacă, odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, această pagină monstruoasă a condiției umane a fost dată definitiv la o parte sau încă suntem în timpurile istorice ale Holocaustului? Géza Röhrig, poet și actor maghiar, interpretul personajului principal din lungmetrajul Fiul lui Saul, este de părere că nu s-a depășit perioada crimelor în masă. Pentru că, afirmă acesta într-un interviu, cu un soi de franchețe amară, au murit atunci unul din trei evrei, însă după aceea au pierit, spre exemplu, unul din trei cambodgieni și chiar în zilele noastre creștinii sunt decapitați în Orientul Mijlociu fără altă vină decât aceea de a fi creștini.

Înainte de Fiul lui Saul (primul lungmetraj al regizorului maghiar Lázsló Nemes) susțineam următoarea dihotomie: filmul îți oferă imagini de-a gata, pe când literatura are capacitatea unică de a-ți pune mintea la treabă, astfel încât tu să îți compui imaginile despre care citești. Odată cu vizionarea acestui film, orice asemenea demarcație dispare. Primul cadru ne oferă perspectiva neclară a unei margini de pădure. Eu am fost ferm convins că s-a defectat echipamentul de proiecție. Auzi păsărelele cum cântă, două siluete par a săpa o groapă, după care auzi un fluier și frânele unui tren. Mai mulți oameni se apropie de tine, apoi camera focalizează pe unul singur. Îți dai seama peste câteva secunde că vei urmări perspectiva acestuia pe toată durata filmului. Vezi fundalul, realizezi că tocmai a sosit un transport cu persoane ce urmează a fi gazate. Personajul tău este inexpresiv, lovit în partea stângă a buzei, cu straie jegoase. Ajută o bătrână, participă la un cordon de siguranță, brusc se oprește, lasă privirea, scoate șapca, trece un ofițer SS, după care își reia rutina. Persoanele proaspăt sosite sunt conduse într-un buncăr. Știi ce urmează, pentru că nu ai venit la o comedie romantică. El rămâne ultimul și închide o ușă metalică. Pășești cu el înspre antecamera morții și, dintr-o dată, izul acela indescriptibil al neantului te inundă, intră peste tine în sala de cinema. Îl vezi cum scoate hainele de pe cuiere și aștepți închiderea ușilor, toate celelalte contururi sunt neclare. După care se dezlănțuie iadul, în forma sunetelor care se aud din camera de gazare. Un melanj de lovituri disperate, răcnete instinctuale, răgete animalice, plânsete, izbituri, blesteme, un vacarm asimetric, haotic, sinistru, nemaiauzit, niciodată experimentat, neverosimil, deopotrivă real.

Există practic un nivel vizual, perceput întotdeauna din perspectiva lui Saul Ausländer, evreu maghiar membru al Sonderkommando, însă ești nevoit să îți construiești încă un nivel paralel al percepției din sunetele care se aud în fundal (nu avem parte de coloană sonoră). Pe acest palier filmul lui  Lázsló Nemes se întâlnește cu literatura, într-un mod pe care personal nu l-am mai experimentat în ceea ce privește arta cinematografică. În plus, ceea ce nu reușește nicio carte despre Holocaust să redea este ritmul alert cu care se petrec lucrurile, singurul mod care te poate face să percepi cât de cât grozăvia și dimensiunile unui genocid. Lista lui Schindler este, prin opoziție, un film static care îți dă voie să îți creezi o imagine de ansamblu. De data aceasta nu mai ai răgaz, nu ți se permite să meditezi asupra exercițiilor de iertare pe care le încearcă șeful de lagăr sub influența lui Schindler, nu poți analiza întâlnirile acestuia din urmă cu oamenii de afaceri germani care au profitat de sclavii oferiți de sistemul concentraționar nazist și nici implicațiile etice, nu poți lua parte la dilemele existențiale ale salvatorului. Pentru că în Fiul lui Saul nu există vreo cale de scăpare. Atotputernicia răului te copleșește și aproape o simți fizic, în sala de cinema. Mai mult, filmul lui Nemes nu apelează la steaguri cu svastici sau la saluturi faciste, nici măcar nu prezintă personaje negative. Avem de-a face cu un Oberkapo înțelegător care trebuie să treacă în câteva ore șaptezeci de nume pe o listă care echivalează cu condamnarea la moarte (membrii Sonderkommando erau executați după maxim patru luni de muncă în camerele de gazare și la crematorii), cu un comandant de lagăr obsedat de eficiența curățării cuptoarelor și de exactitatea minutelor care se scurg între aerisiri și cu câțiva ofițeri SS de un sadism politicos, înfricoșător în banalitatea lui. Nu îți poți canaliza ura înspre cineva anume.

Ceea ce a făcut aproape insuportabilă pentru mine vizionarea acestui film nu a fost nici imaginea trupurilor proaspăt gazate stivuite în lifturi sau în cărucioare, nici copilul care supraviețuiește gazării și este examinat de către doctorul lagărului, pentru a fi apoi sugrumat de către acesta din urmă, nici cenușa aruncată cu lopeți și roabe în lac sau execuțiile sumare, ci zgomotul făcut de oamenii care mor în camerele de gazare. Ești nevoit să te confrunți cu el în primele minute ale filmului, după care te focalizezi asupra perspectivei personajului principal, urmărești desfășurarea alertă a evenimentelor și nu realizezi că vine un alt transport, altă rutină, alte lovituri și zbierete, alte urlete animalice după ajutor. Și iar, și iar, și iar. După care ajungi să realizezi proporțiile industriale, de fabrică, ale Holocaustului.

Ar mai fi foarte multe de povestit, mă voi opri însă, nu înainte de a spune că la fel de importantă ca vizionarea peliculei este cercetarea ulterioară. Lázsló Nemes află de la mama sa, la vârsta de cinci ani, că mare parte a familiei sale a fost dezintegrată la Auschwitz. Géza Röhrig este adoptat la vârsta de 12 ani de o familie de evrei. Experiența lor a fost una personală, însă dincolo de inovațiile regizorale (răsplătite cu toate premiile importante, culminând cu Oscarul pentru cel mai bun film străin), din punctul meu de vedere o contribuție la fel de importantă a fost adusă de sensibilitatea poetică cu care Géza Röhrig abordează sensul oferit de mesajul filmului (finalul este tuburător, CTP-ul afirmând că este unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei). În perioada de documentare, actorul maghiar, care la vârsta de 19 ani a vizitat pentru prima oară lagărul de la Auschwitz cu gândul unei excursii de o zi, care s-a transformat apoi într-o experiență de o lună, a încercat să înțeleagă la modul cel mai profund ce a însemnat să fii membru al unui Sonderkommando. Aceste detașamente erau formate din deținuți evrei care participau la întreaga rutină industrializată a gazării, de la preluarea victimelor de la peron, până la incinerarea acestora și aruncarea cenușii. În aceasta constă perfidia sofisticată a nazismului, afirmă Géza Röhrig: nu în barbaria genocidului, ci în forțarea evreilor să participe la căsăpirea propriului popor. La nivel simbolic, mașinăria nazistă l-a transformat pe Abel în Cain. Însă când ajungi să tremuri pentru soarta unui cadavru de copilaș la fel de mult ca pentru viața unui om, atunci știi că Întunericul a fost biruit. La final, singurul om fericit este Saul Ausländer, nu atât pentru faptul că se consideră pe el și pe tovarășii de suferință ai Sonderkommando-ului ca fiind deja morți, ci pentru că găsește scăpare în fața determinismului implacabil, chimic, cinic, alert, barbar, mistic, industrial, atotputernic, anihilator, aneantizant, absurd, haotic și nefiresc. Iar modul în care Saul Ausländer învinge Întunericul ține nu doar de experiența particulară a unui evreu maghiar silit să își confrunte moartea în fiecare minut, ci de felul prin care însăși condiția umană se poate salva din calea unui autodistructiv și nesățios sfârșit al istoriei și, implicit, al civilizației sau chiar al speciei umane.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s