Am reușit să ajung la patru din cele șase filme proiectate în această săptămână în fiecare zi în Parcul Rozelor (la cel din seara asta nu pot ajunge), majoritatea nominalizate sau premiate cu Oscar. Mi-am făcut încălzirea marți cu Mustang, o dramă despre condiția femeii în Turcia, care mi s-a părut artificială și inconsistentă pe alocuri, dincolo de mesajul optimist și constructiv cum că singură educația le rezolvă pe toate.
Să revăd (joi) The Danish Girl a fost o încântare, fimul trebuie savurat pe ecran cât mai mare, din pricina tablourilor (drama se consumă într-o familie de pictori danezi), excelând de asemenea la prezentarea unor imagini superbe din interbelicul urban european.
Dezamăgirea a venit, în schimb, vineri seara, la Son of Saul. Ghinionul a făcut să ne suprapunem cu un chef monstru peste Bega, la câteva sute de metri. Muzica a risipit 80% din puterea filmului, care e făcut în așa fel încât să îți compui încă un plan narativ din sunete, deoarece camera focalizează obsesiv personajul principal, iar fundalul se vede întotdeauna blurat. Starea de alertă și de confuzie a vieții într-un lagăr de concentrare nazist, haosul organizat al incinerării industriale, melanjul de strigăte, plânsete, gemete, ordinele lătrate în germană, amestecul de cuvinte din vreo șase sau șapte limbi europene, toate au pălit în fața folkului irlandez care ne asalta nemilos.
În momentul în care au mai și trecut câteva mașini, care au afectat luminozitatea ecranului, mi-am dat seama că întregul concept de a proiecta un film precum Son of Saul în aer liber este greșit. Majoritatea spațiilor sunt închise, betoane, buncăre cu mulțimi de cadavre, podele dezinfectate, cuiere cu haine ale nimănui, cutii cu documente ce vor fi arse în simfonia macabră de sunete ale Holocaustului. Toate aceste elemente îți creează senzația sufocantă a morții iminente, te simți absorbit cu totul și purtat către locul de execuție. Asta dacă urmărești filmul în spațiu închis. Amestecat cu stele, faruri și folk irlandez peste malul Begheului, iese o ciorbă cam lungă și, dincolo de aspectul educativ salutar (ce e ăla kapo?, ce fac acum, se revoltă?, urmează să-i omoare și pe ei?, aha, acum îl îngroapă creștinește! – rafale de întrebări și constatări ce mi-au trecut pe la urechi pe toată durata filmului), cred că majoritatea celor aflați la prima vizionare nu au înțeles mare lucru din aspectele de forță care au făcut din acest lungmetraj cel mai bun film străin în competiția oscarurilor.
La documentarul Amy am avut parte de liniște, deși era sâmbătă seara și atacul discotecilor în aer liber părea iminent. Să vezi un crâmpei din viața unui om consumat de arta lui este întotdeauna un privilegiu. Calitatea deosebită a proiecțiilor a spălat toate păcatele, m-am simțit excelent și abia aștept filmele de anul viitor, de dragul tuturor serilor de vară ce te poartă către alte lumi.
Ciprian Baciu 