Bucurie, mare agitație: au sosit și la Timișoara filmele de la Cannes, fiind proiectate la Filarmonică în forma a două nopți-maraton, câte trei filme pe sesiune. Ospățul cinematografic a început ieri (21.X.2016) cu filmul Albüm, în regia lui Mehmet Can Mertoĝlu, în prezentarea Irinei Margareta Nistor, cu regizorul în sală, gata să răspundă la întrebări după proiecție.
Am avut o strângere de inimă în primele zece minute, se întâmplă să îmi dau seama în acest prim interval de timp dacă un film o să-mi placă sau nu, dacă o să mă prindă lumea imaginară propusă, dacă o să mă pot imersa în ficțiunea respectivă… sau nu. Din nefericire, pentru mine Albüm a fost o plictiseală nesfârșită, un cor de banalități de la un capăt al celălalt. Și starea de îngrijorare s-a accentuat pe final, când așteptam o cheie de rezolvare, ceva care să-mi ia mințile, să mă lase mut. Văzând că și aceste ultime iluzii vor fi spulberate, m-am uitat iarăși în caietul de prezentare, scria negru pe alb (am verificat de mai multe ori): Premiul Révélation France 4, Semaine de la critique, Cannes 2016. Cum să nu mă prindă pe mine un film de Cannes, și premiat pe deasupra? Sunt chiar atât de retardat încât să nu pot pricepe o iotă măcar din toată construcția narativă ce se desfășura agonizant de lent pe ecran, cu secvențe plate, interminabile?
M-am uitat în jur, sala plină, am reușit să observ prin întuneric și alți spectatori nedumeriți, pulsul sălii mi s-a părut a fi pe aceeași frecvență cu plictiseala mea: râsete puține la fazele așa-zis amuzante, multe căscaturi, verificări de Facebook în serie. Finalul a venit ca o eliberare, n-am mai stat la nicio întrebare, la niciun maraton, am ajuns sfârșit acasă, complexat și intrigat de propria incapacitate de a înțelege mesajul, acțiunea, tot filmul în sine.
Povestea înfățișează un cuplu (el profesor de istorie la Liceu, ea funcționar la biroul de taxe și impozite) care dorește să adopte un copil. Îi vedem cum aleargă la mai multe orfelinate, încercând să se descurce prin ițele încurcate ale unei proceduri interminabile de adopție. Apoi urmează o secvență care, din punctul meu de vedere, conține explicația angoasei mele: le este prezentată o fetiță de câteva luni, o bomboană de copilaș (confirmată inclusiv de reacția sălii), pe care o refuză respectivii pentru că e urâtă, e băiețoasă, aduce a cap de sirian și falcă de kurd, considerații venite de la niște antieroi nu tocmai aspectuoși (cel puțin bărbatul). Cred că în acest punct regizorul și-a asumat o misiune prea riscantă. Antieroul nu trebuie să salveze lumea, însă, chiar dacă devine malefic (exemplul clasic: Michael Corleone), talentul regizorului e să te facă să-i înțelegi motivele acțiunilor, să te poți identifica cu el, cu reacțiile personajului, să regăsești în trăirile lui fărâme din tine. În scena refuzului de a lua acasă spre adopție îngerașul acela de fetiță, din pricina unor motive superficiale și stupide, s-a risipit toată miza filmului, care a continuat într-un registru plat, banal, plictisitor, fără tensiune, fără credibilitate.
Are sens să mai povestesc despre ferma de vaci de la început, de găina care sare ilogic pe masa directorului de orfelinat, de albumul de poze cu istoria contrafăcută a familiei, care nu apare nicio secundă, precum concertul Hortensiei Papadat-Bengescu ce mi-a bântuit liceul (nu doar mie, din fericire), despre hoțul care sare de nicăieri și dispare așișderea, fără să vedem nimic, nici măcar împrăștierea sa neverosimilă pe asfalt? Un film precum capetele căzute ale funcționarilor de la taxe și impozite, plictisitor ca Solitaire-ul jucat și la ei de directorașii de agenții ale statului, cețos precum cascada în care dispar tustrei la final, într-o lipsă totală de ritm și credibilitate.
Asta e părerea mea, de nepriceput în ale filmului. Dacă ați fost ieri la Albüm și aveți altă opinie, vă rog frumos, trageți în pianist! Luminați-mă, eliberați-mă, vă rog!
Ciprian Baciu 