Cine cerșește protecția Statului

L-am auzit astăzi pe Lucian Mândruță “moderând” o emisiune la radio (Digi), în care înfiera Legea conversiei creditelor în franci elvețieni. Argumentul forte al marelui analist financiar Mândruță se referea la faptul că fraierii care au contractat credite în franci elvețieni au luat țeapă datorită propriei lăcomii și că nu trebuie acum să le acopere statul pierderile.

Cum nu se poate mai corect și just, curat capitalist, coane Luciene! Chestiunea, argumentată pe un ton atât de suav în detașarea lui economicoasă mi-a stârnit memoria, așa că am să vă cer îngăduința să mergem puțin cu amintirile prin anul de grație 2008.

Pasul 1: vine criza financiară globală, datorită bancherilor de peste Ocean, care au oferit cu bună-știință credite neperformante clasei de mijloc americane, la costuri nesustenabile, pe care le-au asigurat și re-asigurat între ele, le-au cosmetizat, mânărit, vândut, cesionat, revândut și plimbat dintr-o parte într-alta până s-a ales praful de întreg sistemul pieței libere, cu neoliberalismul său cu tot.

Pasul 2: bancherii se adresează Guvernului Federal al S.U.A. și (nota bene!) CER PROTECȚIA STATULUI ca să nu intre în faliment. Guvernele celorlalte țări ale lumii așa-zis libere urmează exemplul Statelor Unite. Este vremea faimoaselor bailout-uri oferite din banii contribuabililor (și a bonusurilor încasate cu nesimțire de pomanagiii-șefi ai celor mai puternice bănci din lume).

Pasul 3: bugetele naționale se prăbușesc sub povara bailout-urilor amintite mai sus (S.U.A. nu fac excepție, cunoscând inclusiv o perioadă de câteva săptămâni în care agențiile federale nu au avut fonduri datorită blocării în Senat și Congres a creșterii datoriei publice peste limita de 100% din produsul intern brut). Are loc faimoasa criză a datoriilor externe. Investitorii se panichează și se refugiază pe monede de economisire, cum este yenul sau francul elvețian, ducând la explozia celui din urmă (cel puțin aceasta este explicația oferită de mainstream media, când UK a votat pentru Brexit și s-au panicat iarăși piețele financiare, nu s-a mai refugiat nimeni pe franc, ci a urmat un adevărat măcel al lirei sterline…).

Ce s-a întâmplat în România? Nu mai avem bănci cu capital autohton, CEC și EximBank sunt excepții care confirmă regula, așa că pașii de mai sus se aplică inclusiv țărișoarei noastre – rămâne subiectul unei alte analize ce eforturi s-au făcut pe banii contribuabililor pentru a susține sistemul bancar românesc și cine achită nota de plată pentru desfrâul financiar al bancherilor…

1. O creștere a costurilor de finanțare – băncile au mărit pur și simplu dobânzile (datorită crizei, așa cum o stipulau adresele ipocrite către clienți), profitând de faptul că ilustrul guvernator al profitului înmulțit cu mulțimea vidă, pe numele său de scenă Mugur Isărescu, a permis acordarea de credite cu dobândă variabilă. Practic băncile au transferat gherlele (credite riscante, neperformante, tot felul de șmenuri și șmecherii, de la speculă imobiliară până la afaceri dubioase și credite cu buletinul, acordate fără scrupule sau profesionalism de dragul realizării preasfântului targhet) pe consumatorii onești, de bună credință, împovărându-i financiar.
2. Restructurarea infrastructurii bancare, prin:

-reduceri de personal (foarte mulți profesioniști au fost determinați să iasă din sistem, aducându-se în loc copii abia trecuți de 20 de ani, care s-au văzut în situația administrării unor aplicații financiare complexe, cu mult peste incipienta lor pregătire – spre exemplu, dacă nu ești în stare să prelungești la timp o linie de credit, pentru că habar nu ai cum să anticipezi evoluția indicatorilor financiari, este foarte probabil să atragi insolvența companiei respective și să ruinezi prin incompetență munca de-o viață a unui antreprenor local)

-strecurarea de comisioane de tot felul în contracte, limitarea creditării și creșterea veniturilor din operațiuni

-executări în serie, concomitent cu externalizarea creditelor neperformante și opacizarea rezultatelor financiare.

Să revenim la povestea lui Mândruță. Mi se pare absolut revoltător faptul că persoanele care acum doresc protecția în fața efectelor devastatoare ale unor produse financiare toxice sunt ștampilate și ostracizate sub forma unor cerșetori-asistați social, în contextul în care primele care au cerut ajutor de la stat au fost chiar băncile, care au generat prin comportamentul riscant, lacom, agresiv, mișelesc și iresponsabil criza financiară globală.

Sunt revoltat că protecția consumatorilor în fața creditorilor e văzută ca un mare și nemeritat favor. Efectele creșterii dobânzilor și ale cursului valutar se resimt încă din 2010, multe familii au intrat în colaps financiar, pentru simplul motiv că o creștere a salariilor cu maxim 20-30% nu a putut ține pasul cu o mărire a ratei lunare cu peste 110% (cum e cazul francului elvețian). Și în timp ce începem să numărăm zecile de suiciduri, ANAF-ul abia acum se apucă să dea de urma profiturilor uriașe dosite prin Caraibe de către onorabilele noastre instituții financiare.

Evident, minciuna are picioare scurte, iar poziționarea nerezonabilă și iresponsabilă a bancherilor autohtoni în raport cu românii spoliați și aruncați în sărăcie a condus la o neîncredere generală a publicului larg în sistemul bancar (a se vedea statistica sutelor de mii de închideri voluntare de conturi din ultimii ani). Dar în loc să mențină un nivel decent de responsabilitate și profesionalism, băncile din România au preferat să infecteze spațiul public cu reclame pentru  naivi, de genul poșetei care seduce bancnote, al câinelui-salariu și al creditului Miau-miau, reclame care-i asigură unui cugetător profund dezinteresat ca Lucian Mândruță simbria. De aceea argumentele găunoase, inconsistente și partizane ale acestui wannabe analist financiar vor otrăvi și dezinforma milioane de cetățeni onești, pe când considerațiile de mai sus vor avea cel mult câteva zeci de vizualizări.

Timișoara, 25.X.2016