Home

fondatorul-aripioarelor

M-am dus la The Founder dintr-un motiv bine întemeiat: meniul mediu cu aripioare picante, sos dulce-acrișor și Cola. E singura pasiune care a mai rămas din puzderia de arome, prăjeli, meniuri și variațiuni prin care Mecul m-a sedus ani la rând. Orice aș face, oricâte salate cu semințe aș înfuleca, oricâte bulioane, smoothie-uri și shake-uri mi-aș prepara, nimic nu se compară cu aripioarele de la Mec, poate doar vita picantă de la Chopsticks (am mai avut o nesănătoasă obsesie pentru meniul din Iulius Mall cu orez și patru variațiuni de pui, însă acea idilă n-a durat decât vreo trei ani, lăsând urme de nevindecat în simțire și colesterol). Îmi cer iertare tuturor prietenilor și cunoscuților vegetarieni, să aibă îngăduință și un pic de milă față de neputința omenească, înaintea apăsării fatidicului buton de unfriend; I have lost the game of food and there is nothing to do about it.

Filmul pare inițial o cronică pentru vremurile din ce în ce mai apropiate în care unele corporații vor deveni adevărate imperii transnaționale. Nu e nimic apocaliptic în asta, până la urmă unele dintre cele mai mari imperii ale lumii (Habsburgic, Otoman etc.) au început ca mici afaceri de familie. Ce surprinde însă la The Founder este și prezentarea dimensiunii lipsită de scrupulozitate a unor afaceriști care nu au în cap decât competiția de dragul competiției și distrugerea, prin orice fel de mijloace (mai puțin cele violente, altfel am fi asistat la un film cu mafioți), a partenerilor (de afaceri sau de viață), a concurenței, a oricui ar fi putut sta în calea acumulării infinite de putere și profit.

Merită văzut, Michael Keaton e în formă maximă, deși nefericiții frați McDonald nu par a se afla în ziua lor cea mai bună. Și… mai este un motiv pentru care am mers la Cinema să văd ecranizarea istoriei acestei corporații. În 1996 am avut unul dintre cele mai mari șocuri ale vieții, nimerind, absolut întâmplător, la deschiderea primului Mec, în București. Am fost poftit într-o sală uriașă, momit cu balonașe și zâmbete plasticate, ca să văd zece casierii în linie, goale, cu vânzători așteptându-mă pe mine, Clientul. A fost o imagine aproape imposibil de procesat, pentru copilul crescut în penuria ceaușistă, setat pe ideea că la coadă stau cumpărătorii, nu invers. (ai mei s-au descurcat în socialismul multilateral dezvoltat, nu am dus lipsă de alimente, aveam și sârbii lângă noi, însă n-am să pot uita cum era să fiu strivit la coadă la portocale prin 1990 sau șpaga pe care bunica o dădea la vânzătoare pentru o pâine albă în plus)

A fost o revoluție a economiei de piață, începută în plan vizual de McDonald’s. De-atunci lucrurile au mers de minune: dereglementare, creștere pe consum, datorie externă, credite în valută, sacrosancta maximizare a profitului, trai neneacă. Până la criza din 2008 și tăierile brutale băsesciene, coroborate cu colecția de poșete a Elenei Udrea. Restul e istorie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s