Home

inimi-cicatrizate-inceputul

Printr-o ciudată conjunctură am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme la evenimentul de promovare a celui mai recent film regizat de Radu Jude, Inimi cicatrizate, ca să pășesc într-o librărie (La Două Bufnițe) neîncăpătoare. M-am plasat strategic lângă un perete, am luat în brațe cel mai apropiat raft și-am vizionat tot filmul în picioare, mai mult cu ochiul stâng, de după zid, să poată privi și ceilalți tovarăși de suferință ce nu avuseseră norocul unui binecuvântat scaun în sală.

Filmul prezintă din perspectivă autobiografică viața unui tânăr suferind de tuberculoză osoasă, internat la un sanatoriu din Dobrogea, la malul mării, în 1937. Emanuel ajunge repede imobilizat într-un ghips ce-i cuprinde corpul ca într-o carapace, viața lui devenind o nesfârșită succesiune de întâmplări la orizontală.

Alexandru Dabija, în rolul tatălui, este și de această dată la înălțime, însă, ca-ntr-o dinamică întoarsă, spre deosebire Aferim! acum apare la începutul filmului. Tatăl încearcă să trateze situația cu umor și detașare asumată, de referință fiind discuția pe care o are cu Emanuel cu puțin înainte de internare, pe niște bolovani, aproape de țărm.

Atmosfera pare ireală, bolnavii (majoritatea țintuiți pe paturi mobile) organizeaă mici petreceri, se îndrăgostesc, au aspirații, unii se recuperează, alții, ca într-un joc absurd și fără reguli clare, mor.

Scenele de dragoste sunt nefirești, precum secvența în care, proaspăt depus în ghips și așezat la uscat precum micii pe grătar, Emanuel are primele porniri pătimașe pentru sine. Fără să vreau, gândul m-a dus la videoclipul Keine Lust, în care membrii formației Rammstein apar drept niște supraponderali ce nu pot funcționa fără asistență.

La tot pasul răzbate din film o senzație de claustrare organică, cel mai bine am găsit-o descrisă într-un citat din prefața romanului cu acelaș titlu, a cărui ecranizare constituie esența filmului: Ființele, obiectele, lumea întreagă se află închise ca într-o carapace în propria identitate; la fel ca Emanuel și ceilalți bolnavi de la Berck în corsetul lor de ghips. Carapacea e tot o concavitate, o viziună, un loc blestemat. (Max Blecher, Inimi cicatrizate, Editura Humanitas, București, 2016, pag. 9)

Personajul principal își asumă boala, condiția, într-un stil ușor declamativ, pe alocuri cu un umor forțat. Nu întâlnim lamentări, întrebări retorice, ori reproșuri adresate Divinității. Într-un dialog cu Solange, o fostă bolnavă care continuă să viziteze pacienții la sanatoriu și de care Emanuel se îndrăgostește, conversația ajunge într-un punct în care ea își imaginează o lume în care se pogoară Hristos, alături de Sfânta Fecioară și de Îngeri, proclamă existența Sa indubitabilă, însă declară că nu există viață după moarte. Nu se oferă o replică acestei provocări, acțiunea fiind dominată de o stare apăsătoare de infirmitate perenă, structurală.

Dacă anumite traume fizice nu se pot vindeca, ecuația ni se prezintă pe coordonate similare și în ceea ce privește dimensiunea morală, ori cea sufletească:

-Știi ce se numește în medicină țesut cicatrizat”? Este pielea aceea vânătă și zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri…

(…)

-Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere… Insensibile și învinețite de duritate…

Toate acestea fură spuse cu zâmbetul celei mai desăvârșite liniști interioare. (Max Blecher, Inimi cicatrizate, Editura Humanitas, București, 2016, pag. 11)

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s