Totul a pornit de la conferința din 16 martie a.c. ce urmează să fie susținută de către ieromonahul Savatie Baștovoi la Universitatea de Vest, sub egida Master of Philosophical Concelling and Consultancy Timișoara, având titlul O filosofie a paternității: antiparenting. Am postat event-ul pe wall și am avut în scurt timp reacții dintre cele mai diverse, de la cea a unui amic ce l-a ștampilat pe călugăr drept un diletant notoriu anti-UE, până la o mai veche colegă, ce mi-a trimis pe mesageria privată un extras din intervențiile lui Savatie Baștovoi pe grupul de Facebook Antiparenting, unde acesta pare că susține corecțiile fizice.
Cum se întâmplă să trec des pe la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, mi-am amintit de o carte a ieromonahului cu același titlu, așa că am cumpărat-o imediat, să începem documentarea înaintea conferinței și să nu lăsăm prietenii nelămuriți cu privire la sensul acestui concept.
N-am să citez definițiile cu care operează Savatie Baștovoi, încercând mai degrabă să surprind înțelesul general al cărții, spiritul în care a fost scrisă, iar nu forma. În esență, ieromonahul susține că sănătatea psihică a unui om este dată de capacitatea de a suporta durerea și de a transforma circumstanțele care produc suferință în prilejuri de bucurie. Cartea are ca bază de documentare miile de persoane care au avut intervenții pe grupul de Facebook Antiparenting, de la părinți, până la pedagogi, profesori, educatori, psihologi și specialiști în domeniul creșterii copiilor.
Practic, prin Antiparenting ieromonahul Savatie Baștovoi își propune o reacție virulentă împotriva celor care au elaborat un întreg eșafodaj științific al creșterii copiilor în … absență, de către părinți sufocați de prestigiul social, de goana după realizări profesionale, care se văd nevoiți să petreacă foarte puțin timp cu copiii lor. Ca punct de plecare, Savatie Baștovoi dă exemplul mamelor angajate UNICEF, care luptă pentru drepturile copiilor, însă trebuie să își reia serviciul după trei luni de la naștere. Oricâte metode și tehnici de creștere și educare ai folosi, acestea nu pot suplini absența părintelui din viața unui copil, susține ieromonahul, mai ales în perioada 1-3 ani.
Urmează o serie de luări de poziție care mie mi s-au părut de bun simț: accentul pe educație în creșterea copiilor, o bună comunicare, educarea prin exemplul personal, administrarea atentă a emoțiilor copilului și a relațiilor acestuia cu mediul înconjurător, dezvoltarea abilităților practice prin cât mai multe excursii în natură, focalizarea competitivității asupra obiectivelor pe termen lung ș.a.m.d.
Nu în ultimul rând, nu se poate face abstracție de premisele religioase de la care pleacă autorul, acesta creionând o dinamică sănătoasă a creșterii copiilor structurată pe viziunea creștin-ortodoxă asupra lumii. Astfel, mama este cea care naște copilul din punct de vedere organic și se relaționează la acesta prin emoții, pe când tatăl este cel care, prin recunoașterea filiației, îi conferă un statut spiritual, tatăl fiind cel care naște și reprezintă copilul în aspectele spirituale. Tehnicilor moderne de parenting, care alienează, în opinia autorului, copii de părinți prin inversarea rolurilor, ieromonahul le opune cei peste două mii de ani de experiență pedagogică iudeo-creștină în creșterea copiilor, amintind în special scrierile patristice.
Cartea se termină cu zece povestioare emoționante din copilăria autorului. Unii vor contesta legitimitatea unui călugăr în a conferenția despre familie sau copii, însă cel puțin din perspectiva de fost copil și actual duhovnic, autorul își revendică dreptul de a scrie pe marginea acestui subiect.
N-am găsit niciun fel de idee care să susțină violența fizică sau verbală ca act pedagogic, dimpotrivă, într-una din povestiri, Palma, autorul ne oferă o mostră de rezistență non-violentă, similară învățăturilor orientale. Dacă Savatie Baștovoi recurge la confucianism în a susține valoarea universală a relațiilor de filiație prin ascultarea și cinstirea părinților ca roluri consacrate în milenii de pedagogie, există o singură abordare ce, în opinia mea, trebuie nuanțată, și anume termenul mindfulness. Autorul consideră această practică drept apanajul nociv al unui pseudoecumenism corporatist, care amenință să controleze și să spele creierele tinerilor, văzuți în perspectiva globalizării drept simple unelte de consum și producție, care trebuie îndobitocite prin tot felul de tehnici obscure, anticreștine. Ori termenul de mindfulness, așa cum l-am înțeles eu citindu-i pe Thich Nhat Hanh și Rabindranath Tagore, se îndepărtează de accepțiunea unei meditații aneantizante în planul voinței sau al discernământului, mergând mai degrabă înspre un militantism empatic, nonviolent, asumat, de trasformare a stimulilor negativi în emoții pozitive.
Dincolo de această mică diferențiere, abia aștept conferința, cât despre carte, o recomand. Până la urmă, Antiparenting-ul creștin-ortodox al lui Savatie Baștovoi nu are de-a face cu o abordare extremistă, distructivă, fundamentalistă a conceptelor moderne de parenting, ci își propune o integrare a acestora în relațiile armonioase, firești, dintre părinții și copii. Ori, cultivarea acestor relații de calitate presupune de multe ori alegeri dureroase în ceea ce privește cariera sau goana după tot felul de obiective materiale specifice societății de consum, însă, din proprie experiență, cred că nimic nu se compară cu asistarea asumată, constantă, susținută, a propriului copil în aventura extraordinară de explorare a lumii, fie materială, fie supranaturală (fantastică pentru necredincioși, spirituală pentru credincioși). Iar prezența de calitate în viața propriului copil nu poate fi suplinită de niciun fel de tehnică, mai mult sau mai puțin intelectualizată, mai mult sau mai puțin științifică.
Notă: fotografia înfățișează Nordrassil, copacul Elfilor Nopții (universul Warcraft, aparținând companiei de jocuri Blizzard)
Ciprian Baciu 