Să fie Messi cel mai bun?

Aseară, după El Clasico, s-a iscat un nou șir de stelare elogii pentru Marele Lionel, cel mai tare din Galaxie, întruchiparea Zeului fotbal, chintesența lovirii în minge, arhetipul Driblingului perfect echilibrat în sine însuși. Ca să fie lucrurile clare de la bun început, dincolo de admirația pe care o nutresc față de zecarul Barcelonei, în opinia mea cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor rămâne Zinedine Zidane.

Și acum să-i dăm drumul cu poveștile și argumentația.

Din rațiuni de onestitate intelectuală, mă voi referi la fotbaliști pe care i-am văzut jucând. Urmăresc fotbalul de la 7 ani, din 1990 mai precis, odată cu Copa del Mondo. Îmi amintesc și acum halba de bere scăpată de tata pe covor, făcută țăndări atunci când a ratat Timofte. La finalul loviturilor de la 11 metri cu Irlanda tata s-a prăbușit peste cioburi și a continuat cu plânsetele în baie, distrus, plin de sânge. Patimă grea fotbalul ăsta…

Mi-a venit și mie rândul la penalty-urile cu Suedia din ’94, apoi barajul cu Slovenia, egalul cu Danemarca (din Complexul Studențesc al Timișoarei s-a înălțat atunci o coloană a infinitului plină de carne la adresa fluierașilor, cu prelungirile lor cu tot, nu mi-a fost dat să văd lume mai furioasă la un loc ca după meciul ăla, ce Dragnea, Ordonanță, pesedisme și alte cele, orice aberație socială a fost pistol cu apă la capitolul nervi produși cetățenilor de către naționala de fotbal), le-am dus pe toate cu stoicism, cisterne de lacrimi. Capacul l-a pus însă fatalul meci cu Middlesbrough (de ce Diiiiicăăă???), pe vremea aceea Steaua încă se identifica oarecum cu spiritul muribundei selecționate tricolore; după o criză de nervi aproape necontrolată, printre lacrimi și isterii vecine cu nebunia, mi-am spus că dacă nu o las mai moale cu mizeria asta de fotbal, n-o să trec de treizeci de ani. De-atunci, echilibru și zen total.

Nu mă voi referi, așadar, la fotbaliști precum Pușkaș, Pele, Cruyff, Maradona sau Garrincha (pe Butoiașul Atomic l-am văzut prea puțin în 1990, iar cocalarul din 1994 nu este reprezentativ) – din videoclipuri, legendele lui Ioan Chirilă și alte povești, i-aș da întâietate lui Garrincha… Dar, să mergem mai departe.

De ce Zidane?

Pentru că Zizou a strâns laolaltă cele mai multe calități, pot înșira cel puțin zece fotbaliști mari care s-au putut lăuda doar cu una sau două din înșușirile pe care Zidane le-a dus la nivel de artă. A fost un jucător complet în ceea ce privește tehnica, tactica, rezistența, calitățile atletice, plasamentul în teren, leadership-ul, strategia și, mai ales, constanța. Nu cred să fie jucător cu palmares mai bun ca al lui Zidane (excepție Pele, alte vremuri, nu putem compara merele cu perele). Să nu uităm că Messi a pierdut o finală de Campionat Mondial, pe când Zidane a câștigat trofeul suprem cu Franța în 1998, urmat de Campionatul European din 2000 – cât despre aventura din 2006, a fost un bonus pe final de carieră, dă-l încolo de cap în gură cu Materazzi și insultele lui cu tot. Cât despre Real Madridul începutului de mileniu, care aduna cupe europene pe bandă rulantă, nu cred că are sens să mai detaliez, rămâne foarfeca aceea nebună cu stângul din finala cu Bayern Leverkusen.

În acest context, Messi poate fi socotit cel mai bun jucător al tuturor timpurilor la capitolul viteză de reacție, driblingurile și șuturile fiind doar efectul vitezei în plus, suprareale, recunosc, cu care Messi percepe lumea din jur.

Dar… atât.

Așa cum Zlatan Ibrahimovici rămâne cel mai talentat fotbalist al tuturor timpurilor.

Și Gattuso cel mai cotonogar, iar Inzaghi cel mai enervant, cu bucuratul isteric și deprimant pentru iubitorii de frumos, dreptate, armonie și adevăr.

Nu-l pot uita pe Ronaldinho, pentru mine rămâne cel mai creativ fotbalist al tuturor timpurilor.

Sau Rivaldo, jucătorul capabil, ca nimeni altul, să câștige meciuri de unul singur.

Intră în galeria aceasta și Miroslav Klose, neîntrecut în golurile marcate cu capul, își face loc și Ryan Giggs, cu ale sale sprinturi și schimbări de direcție inegalabile.

Nu pot închide lista fără Cristiano, însă oricât de înzestrat ar fi cu de toate, cel mai strălucitor atribut al acestuia rămâne tot gelul din freză, așa că pe Ronaldo îl voi trece la capitolul cea mai vedetă dintre vedetele tuturor timpurilor.

La portari sufletul mi s-a lipit de Chilavert, goal-keeper-ul Paraguayului din 1998, iar la selecționeri cel mai mare va rămâne pentru mine Sir Alex Ferguson, pentru încăpățânarea cu care a crezut în metodele sale.

În final, mărturisesc că îmi este cu neputință să-l trec pe Gică al nostru pe undeva. Hagi levitează deasupra oricărui top, pentru că extazul copilăresc cu care am gustat din bucuria lobului perfect cu Columbia mă oprește să pun Regele alături de muritori.

Sunau sirenele în port, la Constanța, atunci când am câștigat cu Argentina, cine a trăit nopțile acelea nebune la intensitate maximă știe că pentru Gică ne unește un soi de dragoste ce nu se poate exprima în cuvinte, măcar pe acest tărâm ne asemănăm, cu împleticelile lui gramaticale la pachet.

“Am cinci decari, care unul va conduce destinele echipei naționale”. Pogoară-te odată, Gică, cu Viitorul tău cu tot, că noi ne mocirlim cu Albania și ne stafidim precum șopârlele în deșert, și mi-e teamă că ne va prinde următoarea participare a Naționalei de fotbal la un Campionat Mondial înveștmântați cu totul în chihlimbar.