Home

Așa cum anunțam într-o postare anterioară, intitulată Distopicon, momentan voi continua analiza prozei scurte SF (și nu numai) pe blog, cu periodicitate lunară. Că tot ne-am mutat cu recenziile aici, se impun câteva scurte precizări:

De ce? Am hotărât să asigur continuitatea acestor recenzii pentru că, în România, se scrie puțin spre foarte puțin despre textele autorilor români. Am simțit asta la alții, dar și la mine (fără a avea pretenția că sunt altceva decât un scriitor la început de drum, poate un pic mai avansat ca alții, însă tot la început de drum). Și cred că nu sunt singurul autor care gugălește, periodic și în zadar, în căutări patetice ale vreunui articol, a vreunei păreri sau a vreunei referințe, oricât de mică, asupra propriilor texte. Ajungi, de multe ori, să-ți dorești fie și păreri negative, dar să existe ceva, o reacție, în oceanul neaoș de indiferență în ceea ce privește activitățile literare. Neîntâmplându-se, am decis să fiu eu printre cei care fac primii pași, să ofer eu mai întâi atenție și, pe cale de consecință, promovare, în speranța că, într-o zi cu soare, voi beneficia și eu, măcar într-un procent modic, de-un tratament reciproc.

Din ce cauză? Din punctul meu de vedere, indiferența publicului larg autohton ține de complexul cultural pe care, ca națiune, l-am dezvoltat în ultimii zeci de ani, cam de când intelectualii noștri au înfundat pușcăriile staliniste. Premisa de la care se pleacă este aceea că autorii români scriu, invariabil, prost sau insignifiant. Din acest punct de vedere, piața autohtonă de carte este … nici nu știu cum să-mi aleg cuvintele… Hai să spunem că editurile care publică autori români de proză fac un adevărat apostolat. Mult mai simplu e să traduci tot ce vine din străinătate, că ăia se cumpără la sigur.

Cât despre autorii români, Dumnezeu cu mila. Dar, oameni buni, românii mei verzi, realizați că, în ritmul ăsta, o să rămânem fără literatură națională? Și că, fără oameni care să scrie despre tramvaiele din Timișoara, despre parcurile din București sau despre grădinile din Cluj, o să devenim, cu toții, niște ființe lobotomizate de filmele americănești, fără trecut și, îndrăznesc să cred, fără prea mare viitor? Studiind istoria modernă, vedem clar cum cele mai mari și violente conflicte s-au iscat din absența unor identități comune puternice. Grupurile sociale care încetează să se mai perceapă unitar dezvoltă tot soiul de complexe, culturale, economice, politice, etc., iar acestea, netratate cronic, se transformă în ideologii de aparentă regenerare, de cele mai multe ori violente. Pentru că atunci când devii indiferent la puterea, frumusețea și calitatea cuvintelor, nu-ți mai rămâne decât legea pumnului.

Nu ar trebui să avem niciun complex față de autorii occidentali (sau ruși, în ceea ce privește proza mare, unde, din punctul meu de vedere, amicii de la Răsărit bat tot), așa cum, mai nou,  se întâmplă în industria cinematografică. Am toată încrederea că, inclusiv în zona literară, nu peste prea multă vreme câțiva scriitori români vor rivaliza ca notorietate și amplitudine a performanței cu zeițe precum Halep sau Andreescu (da, ultima e și de-a noastră, așa cum victoria Franței la mondialul de fotbal de anul trecut aparține și continentului african; apartenența etnică se completează, într-o societate multiculturală post-război, nu se exclude).

Metodă. Revenind la oile noastre, un lucru trebuie lămurit de la bun început: nu am pretenția unor veleități de critic literar. Deși am devorat analiza sintactică și morfologică din clasa a VI-a (primul test de maturitate, din punctul meu de vedere, pentru un preadolescent) și mi-am luat examenele de limba română cu note de zece, studiile mele superioare sunt economice. Mă consider mai degrabă un bun utilizator al limbii române, decât un bun cunoscător. Prin urmare, să fie foarte clar, eu nu fac critică de text. Tocmai de aceea, abordarea mea este una microcosmică, preferând o aplecare atentă asupra unei povestiri văzută ca product de sine stătător. De aceea, nu recenzez (decât extrem de rar) volume de proză scurtă, ca ansamblu; prefer să aleg câteva povestiri reprezentative (după mine) din volum, și să despic firul în patru.

De asemenea, recenziile mele au încorporate, de multe ori, și soluții/sugestii de îmbunătățire a textului, în situația unor autori aflați la început de drum, datorită ideii de utilitate culturală asociată demersului. Cel mai important este să ne sprijinim reciproc în a consolida rămurelele timide ale literaturii autohtone; din acest punct de vedere, energia mea se va focaliza, în perioada următoare, pe descoperirea și/sau încurajarea scriitorilor debutanți. Și poate, în 5-10-15 ani vom avea din Banat, în plan literar, o nouă Andreescu sau Halep. Ar fi cea mai mare bucurie în plan personal în ceea ce privește fenomenul literar local.

Cei care mă cunosc îndeaproape știu că, de felul meu, nu particip la concursuri literare, nu trimit texte la revistele din țară (pentru a nu-mi fi afectată obiectivitatea rubricii despre proza scurtă) și nu sunt genul care să dau din coate să fiu publicat. Evident, dacă îmi sunt solicitate proze sau colaborări în antologii, sunt foarte bucuros să o fac. De asemenea, premiul Convenției Naționale de SF pentru volumul Amor fără alcool m-a umplut de bucurie și de satisfacție, aș fi un ipocrit să nu recunosc acest lucru. Însă, focalizarea mea este pe scriitura propriu-zisă și pe descoperirea, respectiv încurajarea scriitorilor aflați la început de drum.

Update situație Helion. Cât despre urmările reculului asociat cu bid-ul eșuat al României pentru organizarea Euroconului în 2021, îmi mențin decizia (și nici nu se poate altfel, odată asumată) de a mă ține deoparte, pentru moment, de mișcările tectonice din fandom, încercând să-mi orientez energia spre lucrurile care ne pot uni, în loc să ne dezbine, ca autori și consumatori de literatură SF (și nu numai).

Nu aș putea niciodată să mă lansez în conflicte cu Cornel Secu (mi-a scris prefața la Amor fără alcool), cu Daniel Timariu (fără de care Amor fără alcool nu ar fi văzut lumina tiparului – un gând bun, aici, pentru Bogdan Hrib și Editura Tritonic, care au pariat pe mine) sau cu Lucian-Vasile Szabo, cu care am avut onoarea să apar în volumul colectiv 3.5 (alături de același, neobosit, Daniel Timariu). Este o imposibilitate structurală în ceea ce privește caracterul și conformația mea sufletească. Și, dacă, prins în marasmul bid-ului eșuat de la Eurocon, mă văd în situația să antagonizez cu unul sau alții de felul persoanelor amintite mai sus, atunci, ei bine, prefer retragerea, solitudinea, creația literară și investiția în scriitori aflați la început de drum. Ceea ce, după cum se poate observa, am și făcut deja.

Structură. Cam atât cu observațiile adiacente (facem o excepție, fiind prima ediție a acestei rubrici, pe blog). În continuare, Despre proza scurtă #1 conține recenzii despre trei povestiri din Gazeta SF online #95, alături de două texte din Iocan (știu, autorii din Iocan nu au nevoie de comentariile mele, însă revista este mult prea bună pentru a fi lăsată deoparte, în primul rând pentru consumatorii de literatură) și de o povestire din Antologiile Gardner Dozois (la care voi reveni, periodic, cu încăpățânare, ca îndreptar numai bun pentru oricine dorește să-și dezvolte o, cât de cât, rapidă orientare în SF-ul contemporan). Deci:

1) Nebula, Ștefana Czeller, Gazeta SF #95

Textul este unul foarte scurt, posibil din acest motiv să mi se pară destul de criptic, abscons, anumite concepte nefiind suficient de amplu dezvoltate. Similar altor texte ale Ștefaniei Czeller, avem parte de o sumedenie de elemente/concepte/noțiuni introduse abrupt, cu litere mari: Terminus, Roată, Republică, Vestitori, Rău, Iluzie. La o asemenea miză, explicațiile … nu prea sunt. Sau, poate că povestirea face parte dintr-un ansamblu extins, la care n-am avut încă acces. Rămâne de văzut.

Mi-a plăcut, în schimb, densitatea asocierilor, cu un plus pentru cromatica albastrului canibal, deși, trebuie să mărturisesc că nu prea înțeleg cum este să te saturi să te simți fals suicidar. O astfel de emoție extremă nu prea lasă loc de interpretări contrafăcute. Sau?

2) Sfârșit, Daniel Ene, Gazeta SF #95

O povestire cu început antrenant, în forță: două persoane iubite își dau întâlnire pe un pod, acolo unde s-au cunoscut prima oară, cu doi ani înainte.

Punctul forte al textului este dat de atmosfera apocaliptică, întreținută prin propoziții de genul: Fantome de lumină electrică începeau să pălească pe stâlpii metalici din jur. Totuși, mi-aș fi dorit mai multe informații despre entitățile malevolente care amenință omenirea cu extincția (extratereștri?, androizi?, mutanți?).

De asemenea, deși finalul este unul reușit prin creșterea veridică a dramatismului, nu mi-au fost clare câteva elemente care țin de exteriorul celor două personaje. Într-un loc înțelegem că ar fi vorba de un el și o ea, apoi de două personaje masculine (Ne-am sprijinit unul de altul), apoi de două femei (Ne promisesem că nu ne vom mai fi lăsat atinse…, Ne-am promis că nu ne vom lăsa prinse…). Niște clarificări n-ar fi dăunat; dimpotrivă.

3) Ciocolata lui Marte, Rareș-Andrei Dinu, Gazeta SF #95

O poveste cu adolescenți, pe Marte. Mi-a plăcut stilul, alert, aerisit, dezinvolt. Câțiva elevi la o academie marțiană urzesc un plan de a obține ciocolată, dintr-o serie de ingrediente de care fac rost pe diverse căi ilicite, incluzând aici și o călătorie clandestină pe Terra, unde se ajunge în vreo patruzeci și două de ore.

Deși ideea este interesantă, miza textului mi s-a părut destul de mică, deoarece, per ansamblu, se limitează la obținerea ciocolatei. Un alt punct slab al povestirii este dat de anumite exprimări defectuoase, cum ar fi:

Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ieșit a fost să merg la baie, deoarece natura își spunea cuvântul. – irelevant în economia întâmplărilor, pentru că fiecare experimentează astfel de momente delicate oferite de sfinctere când ți-e lumea mai dragă.

Zâmbea foarte frumos. De fapt, în cazul ei, zâmbetul era doar un alt element al unui ansamblu foarte estetic. – este vorba despre Jenna, fata de care este îndrăgostit, în secret, Erin, personajul principal. Sofisticat mod de a descrie persoana iubită, ce să zic.

Pe de altă parte, deși prezența fetelor aduce un plus de verosimilitate povestirii (alături de Jenna mai apare și Kara, colega ei de cameră, o fată drăguță, silitoare), aceasta crează o dificultate majoră în raport cu tensiunea dintre personaje: atunci când băieții obțin, clandestin, ciocolată într-o bucătărie improvizată, primul gând e să ascundă delicatesa fragmentată în cubulețe prin tot soiul de pungi, ținute la fereală, pe sub paturi. Până spre finalul povestirii, aflăm cum, fiecare, își consumă porția, unii devenind, din cauza dependenței, agresivi. Păi și pe fete unde le-ați lăsat? Îmi este greu să cred că unul ca Erin, îndrăgostit lulea de Jenna (fie și în secret) nu se îndură să-i ofere și ei măcar un cubuleț, așa, la ceas înserat, când se nimeresc doar ei doi pe coridoarele Academiei.

Sintetizând, un text care mi-a plăcut, în pofida disfuncționalităților minore semnalate mai sus. O povestire care degajă o atmosferă plăcută, destinsă, într-un decor marțian optimist prin tinerețea și energia protagoniștilor.

4) Ape reci, Victor Molozov, Revista de proză scurtă Iocan #9

O povestire încărcată de nostalgie, despre un cuplu care-și petrece ultima vacanță în Delta Dunării, după aceea el urmând să plece peste mări și țări. Discuțiile lor sunt aparent banale, de la pescari până la păpușile gonflabile japoneze, însă, pe măsură ce ne apropiem de finalul vacanței, tensiunea dintre personaje crește, interacțiunea acestora fiind din ce în ce mai profundă. Motivul singurătății este abordat recurent: — Probabil doar japonezii au curajul să-și recunoască singurătatea, a continuat Alina. Noi încă luptăm cu asta, japonezii s-au adaptat la vremuri. (p. 117)

Mi-au plăcut forța descriptivă și desele trimiteri la filme, artificiu derivat din preocupările profesionale ale autorului, aflat la debut. Inserțiile cinematografice dinamizează textul, conferind, totodată, dialogurilor, densitate și complexitate. Amintirea lui Fritz Lang, alături de apele întunecate ale unui deznodământ sumbru, completează atmosfera nostalgică a povestirii, oferindu-i o ușoară nuanță noir.

5) Dansatoarea, Cristina Ștefan, Revista de proză scurtă Iocan #9

Autoarea folosește foarte bine tehnica de contrast, între două femei apropiate, înrudite, mamă-fiică sau, cel mai probabil, surori. Cea mare este mignonă, cu ten măsliniu, forme bombate și, pe cale de consecință, priză la bărbați, pe când cealaltă, complexată, are trăsături șterse, ten palid și sâni minusculi, singurul refugiu, unde își poate pune în valoare însușirile fizice, fiind baletul.

Povestirea este relatată din perspectiva mezinei, care, pe lângă incurabilele complexe legate de aspect, duce încă o mare povară, aceea a părăsirii paterne. Tatăl își ia, la un moment dat, lumea în cap și iese din peisaj, lăsând cel puțin fetei mai mici o senzație perenă de însingurare, surprinsă foarte bine prin tot soiul de amănunte picturale: Uneori, îmi prind părul în coc și-mi strâng sînii într-un maoiu strâmt, îndrept spatele și mă așez în fața oglinzii, încercînd să mi-l imaginez pe tata cînd avea 15 ani. Mă studiez atent, închid cînd ochiul stîng, cînd dreptul. Aș fi fost un băiat frumos. (p. 150)

Nu știm dacă absența cronică a tatălui, via neîncrederea apriorică în superficialitatea masculină, generează și primele experiențe erotice de sorginte lesbiană, surprinse cu delicatețe de autoare: Ne-am ținut de mînă, plimbîndu-ne prin piața plină de arome, am ciugulit cîte-o căpșună de pe tarabe. Mergînd, o simțeam atît de mică lîngă mine, degetele ei într-ale mele, atît de fragile, ușor de rupt, și eu prea înaltă, neatrăgătoare, ștearsă. Noaptea, m-am visat în trupul frumos al Laurei, repetând sărutul din nou și din nou. (p. 151) De asemenea, apropierea excesivă pe alocuri dintre cele două posibile surori, care dorm și fac baie împreună, lasă loc de posibile legături incestuoase. Autoarea, în mod inspirat, nu insistă asupra acestor, posibile, perspective.

La o a doua lectură am identificat o serie de indicii, strecurate subtil, care duc, totuși, către o relație de familie tip mamă-fiică. Însă, ce contează în primul rând, în acest text de o frumusețe aparte a consolărilor și consolidărilor interioare, este emoția: Îmi imaginez că, atunci cînd voi fi mare, de mine se vor îndrăgosti poeții. (p. 153)

6) Șapte orașe de aur, David Moles, Antologia SF Gardner Dozois #8, Ed. Nemira, 2014

Text care ne oferă o interesantă distopie apocaliptică, unde creștinătatea este înfrântă, undeva pe la începuturile obscure ale Evului Mediu, de către armatele Califatului. Scenariul escatologic este anunțat încă de la debutul narațiunii, prin fraza de început: Rafalele de ploaie ale taifunului pătrundeau în golful Mexicului și se năpusteau asupra orașului în flăcări ca jaguarii despre care mayașii spun că vor cădea din ceruri la sfârșitul lumii. (p. 239)

În acest univers alternativ, America de Nord suferă, vag și parțial descoperită, iar în rolul pacificatorului mondial de serviciu este distribuită națiunea niponă. Din acest punct de vedere, textul are câteva elemente comune cu Omul din Castelul Înalt, al lui Philip K. Dick, unde continentul nord-american este luat în stăpânire de naziști și japonezi.

În strania lume imaginată de David Moles, creștinii fondează șapte orașe noi, în Antile, pe modelul celor menționate de cartea finală a Revelației, care închide, amenințător, Biblia. După o serie de asasinate înfiorătoare, japonezii trimit câteva misiuni speciale pentru drogarea și anihilarea unei anume Clara dos Orsos , călugăriță-ostaș, care primește, pe canale mistice numai de ea știute, niște mesaje divine atotdistructive.

Finalul, în scădere abruptă de miză și ritm, nu este pe măsura originalității scenariului distopic, cu toate acestea, textul rămâne unul de referință, inclusiv prin descrierea teritoriilor devastate de războiul interconfesional.

Notă: poza reprezintă un print-screen din Numele trandafirului, ecranizarea superbului roman al lui Umberto Eco, în regia lui Jean-Jacques Annaud.

7 thoughts on “Despre proza scurtă #1

  1. Ciprian, pot să te citez?
    „Și cred că nu sunt singurul autor care gugălește, periodic și în zadar, în căutări patetice ale vreunui articol, a vreunei păreri sau a vreunei referințe, oricât de mică, asupra propriilor texte. Ajungi, de multe ori, să-ți dorești fie și păreri negative, dar să existe ceva, o reacție, în oceanul neaoș de indiferență în ceea ce privește activitățile literare”
    🙂

  2. … și râdeam de unul singur în bucătărie pufăind din țigară:
    V-a tradus pe toți, he, he, he! Și mai ziceți că să lase, cum ziceai? generația tânără? A șters cu voi pe jos!
    Nu te pui cu generația de război, Ciprian. mor cu tine de gât.
    … și știi 🙂

  3. Citeam mai deunăzi Cronică de familie… cine a supraviețuit anilor 50-60 nu mai are teamă de nimic, eu eram prea mic, n-am prins decât spaimele părinților, am fost norocul beneficiar al dezghețului ceaușist al anilor 70 și-apoi dezamăgirea și frustrarea prăbușirii din anii 80-90 care m-au modelat altfel, mai alunecos, evaziv…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s