Nu găsesc titlu mai nimerit pentru una dintre cele mai recente bijuterii Netflix. Un serial de o complexitate bolnăvicioasă, care deschide noi orizonturi speculative în ceea ce privește călătoria în timp.
Atmosfera este pe cât de sumbră, pe atât de originală, de la bun început. Cursul nefiresc al evenimentelor este declanșat de suicidul unui bărbat ușor trecut de 40 de ani. Acesta e urmat la scurt timp de inexplicabila dispariție a unui băiat pasionat de scamatorii, în sistemul de peșteri al unui orășel german, Winden, dominat de centrala nucleară în pas de închidere, în anul de grație 2019.
Băiețelul, Mikkel, ajunge, accidental, în 1986, fără posibilitate de întoarcere. De-aici, acțiunea se extinde pe trei planuri, separate de cicluri de 33 de ani, pe coordonatele 1953 – 1986 – 2019. În scurtă vreme, acțiunea degenerează către inducerea unei stări bizare, prin care prezentul este anul dezastrului de la Cernobîl, iar tu, ca spectator, privești oarecum din viitor.
Stranietatea premiselor atemporale este completată de complexitatea dramelor prin care trec personajele. Dincolo de clasicul triunghi amoros ea-el-amanta, asistăm la o frumoasă poveste de iubire între Martha (fiica lui Ulrich și Charlotte) și Jonas (fiul Hannei, amanta lui Ulrich). Nu pot dezvolta rolul lui Mikkel în toată tărășenia, vă avertizez doar că serialul ăsta vă va da serios peste cap orice fel de presupoziții legate de posibilitățile călătoriei în timp.
Jonas și Martha:
Serialul are și alte câteva plusuri consistente, dincolo de miza ambițioasă a ramificațiilor călătoriei în timp. Un astfel de punct forte e reprezentat de atenția la detaliile care-ți sugerează, subtil, anumite traiectorii ulterioare ale personajelor. Astfel, în ziua dispariției, Mikkel, copil-scamator, îmbracă un costum cu un schelet pictat. Martha interpretează rolul Ariadnei într-o piesă de teatru:
iar Jonas ajunge să descopere o amuletă cu Sfântul Hristofor (Saint Christopher), ocrotitorul călătorilor (în treacăt fie spus, sfântul e înfățișat purtându-l pe Iisus pe umeri, de unde și numele, care, literal, asta și înseamnă, purtător de Hristos)
Aici îl regăsim pe Jonas în labirintul de peșteri:
În altă ipostază apare palpând, în semiîntuneric, o cataramă în forma Șarpelui Ouroboros, cel fără început sau sfârșit.
Ajungem astfel la o altă caracteristică a serialului, anume provocarea intelectuală, dincolo de trimiterile constante la istorie, morală sau filosofie. Astfel, un obiect trimis din viitor în trecut (o carte, o amuletă, o mașinărie etc.) își pierde originea, creându-se o buclă temporală infinită, un paradox imposibil de reconciliat, deoarece dispare Cauza Primă aristoteliană, efectul în lanț căpătând, astfel, proporțiile unui cataclism.
Odată cu sezonul doi, linia temporală se extinde către 1921 și 2052 (deși ciclul de 33 de ani ce urmează lui 2019 nu este în mod specific determinat cronologic). Din ce în ce mai multe personaje află despre călătoria în timp, Ulrich devine blocat în alt orizont temporal (nu e spoiler, ci mai degrabă teaser), iar narațiunea atinge o complexitate și o densitate greu de procesat. Recomand a nu se încerca stăpânirea corelațiilor între personaje, că dispare efectiv farmecul poveștii, sub imperiul desțelenirii mecaniciste a unor ițe greu de conștientizat ca interdependență. În acest punct strategia scenariștilor este similară, în opinia mea, cu cea a surorilor Wachowski în ceea ce privește administrarea derulării simultane a celor șase povești din Atlasul Norilor. Poate de aceea nu sunt întâmplătoarele subtilele trimiteri la Matrix (creat tot de surorile Wachowski). Vă avertizez, așadar, de pe-acuma, că nu veți putea ține pasul cu Ulrich din 1986 și 2019 sau cu Mikkel ori Jonas din aceleași perioade, mai ales când încep să navigheze printre ciclurile temporale.
Dark devine, însă cu adevărat delicios atunci când versiunile diferite ale personajelor intră în conflict una cu cealaltă, iar aici toată încrengătura se prezintă schizoidă de-a dreptul. Spre norocul nostru, creatorii serialului țin bine în frâu logica elementelor constitutive, iar narațiunea, așa meandrată până la incomprehensibil, se scurge, imperială, înainte, precum un fluviu majestuos al orizontului evenimentelor. Ritmul narativ capătă o fluiditate epică pe care am mai întâlnit-o până acum doar în Atlasul Norilor.
Înainte de-a mă apropia de final, ca să vă faceți o idee despre amploarea pe care-a căpătat-o serialul (devenit, deja, fenomen cult), Lisa Vicari, o actriță de 22 de ani, aproape necunoscută în afara Germaniei, are pe Instagram peste 200.000 de urmăritori.
Martha (Lisa Vicari):
Cât despre finalul sezonului 2, având de-a face cu o poveste de dragoste, m-am temut, recunosc, să nu asistăm la același rezolvitor nefericit din Game of Thrones și House of Cards, și anume cuțitul înfipt în pântece. Aici creatorii Dark (Baran bo Odar și Jantje Friese) s-au jucat puțin cu nervii mei, pentru că, trebuie să recunosc, lucrurile păreau că o iau înspre o direcție similară. Din fericire, au evitat toate capcanele în care au căzut cele două show-uri sus-amintite, rezolvările fiind pur și simplu entuziasmante. Premisele pentru sezonul 3 (și ultimul, din câte am auzit) nu puteau fi mai bune. Și, sincer, după lălăiala sezoanelor finale din GoT și HoC, chiar mă bucur că își văd de lungul nasului; trei sezoane sunt suficiente cât să rămână în granițele verosimilității ca logică artistică.
Închei pledoaria pentru splendoarea asta de serial, în cheia paradoxurilor buclelor temporale (cei care s-au delectat vreodată cu structuri algoritmice iterative înțeleg mai ușor), prezentând un alt printscreen al mașinii timpului din Dark, cu care am și deschis, de fapt, cronica.
Vizionare plăcută! Dacă vă prinde, veți avea parte de câteva zeci de ore magice, urmate de timp nelimitat de reflecție și de o așteptare a sezonului final, sperăm, cât mai ușoară și scurtă.
Ciprian Baciu 