1) Touch Me Not (regizor Adina Pintilie, 2018)
Un film greu de încadrat, inclusiv din punct de vedere narativ; nu știi dacă asiști la un documentar sau la o versiune îndulcită a poveștilor de viață ale unor persoane care participă la un soi de bizară terapie sexuală în grup. Dificultatea e sporită de faptul că Adina Pintilie se distribuie în film, lansându-se, la un moment dat, într-un joc de schimb de roluri cu personajul principal.
Acesta este reprezentat de o doamnă încadrabilă ca vârstă undeva între 55-65 de ani, care nu se mai poate atinge de bărbați, ca urmare a unor traume din copilărie, reactivate după o criză la vârsta adultă. Doamna angajează, în schimb, escorte masculine tinere și apetisante, pe care le urmărește din fotoliu în timp ce acestea se masturbează. Fetișul suprem, să miroasă și să atingă așternuturile, după ce musculoșii de ocazie își vor fi făcut datoria.
La călătoria de redescoperire sexuală a acestei persoane suntem invitați să asistăm. Filmul ne duce apoi, alături de căutările doamnei, către un soi de grup de terapie prin introspecții și atingeri, de o bizarerie pe măsura blocajelor psihologice ale personajului principal. Un nene psiholog se excită atunci când gustă lacrimile subiecților săi, un tânăr spân caută alinare lăsându-se îndrumat de medium-ul yoghin, în timp ce iubita pierdută se aduce ofrandă într-un grup de sado-masochiști.
Însă nimic nu întrece în stranietate cuplul Christian – Hanna, el suferind de o formă severă de handicap locomotor, ea fiindu-i asistentă și fizioterapeut. În faza aceasta a interviurilor-documentar-poveste-în-poveste, filmul te răvășește de-a dreptul, pentru că fiecare își poate recunoaște în aceste personaje frânturi ale propriilor bizarerii, blocaje sau fetișuri. Însă modul în care Christian (practic un creier imens plantat într-un scaun cu rotile) se raportează la frumusețe, lume, viață, parteneră, fericire te invită la numeroase momente și teme de reflecție. Este tulburător să vezi cum un om care a primit atât de puține ca înzestrare fizică este capabil să trăiască armonios și fericit.
Christian se bucură de ochii săi luminoși (despre care e conștient că reprezintă partea cea mai frumoasă a înfățișării sale malformate), de părul lăsat intenționat lung, de funcționarea impecabilă a aparatului reproducător (afirmă, la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că penisul este singurul său organ care funcționează ireproșabil, dându-i puterea să se bucure și să savureze propria sexualitate).
Touch Me Not e un film care opune, printr-o laborioasă tehnică de contrast, infirmitățile fizice celor sufletești. Dacă primele sunt observabile, comensurabile și tratabile, cele din urmă, schingiuirile psihice, nu pot fi identificate decât în urma unor dureroase terapii și introspecții, nu întotdeauna de succes și care nu îți garantează vreo eliberare. Pentru că fericirea se ascunde, încăpățânată și sfioasă, printre malformațiile trecutului.
2) Ad Astra (regizor James Gray, 2019)
Titlul e cam înșelător, pentru că filmul este destul de pesimist în ceea ce privește posibilitățile omenirii de a păși în afara sistemului solar. Mă rog, într-un viitor nu prea îndepărtat, un cosmonaut (Brad Pitt, în continuare, la cei 55 de ani ai săi, cel mai frumos Brad din lume) campion la toate este inclus într-un program secret ce vizează distrugerea unei stații eșuate undeva pe orbita lui Neptun.
Toate bune și frumoase, doar că șeful stației orbitale din apropierea lui Neptun este chiar tatăl personajului nostru. În continuare suntem purtați prin tot soiul de stații și colonii spațiale, pe drumul către Neptun. Aici filmul sclipește din punct de vedere vizual, de la bătălia între rovere, pe Lună, până la centura albastră de asteroizi de la marginea sistemului solar.
Elevator spațial:
Rovere:
Partea mai puțină bună ține de modul în care este gestionată întâlnirea tată-fiu, cam neverosimil. Ăl bătrân (interpretat de Tommy Lee Jones) face pe pustnicul stelelor, iar fiul trece cu capsula spațială sau cu propriul corp prin asteroizii ăia albaștrii de parcă ar fi cașcaval emmentaler.
Una peste alta, filmul merită văzut, dar mai degrabă de pasionații de gen.
3) Meet John Doe (regizor Frank Capra, 1941)
În plină criză mondială, americanii făceau filme motivaționale. În cazul de față, redacția unui ziar proaspăt cumpărat de un puternic efemer al zilei este amenințată cu concedieri masive. O tânără reporteriță inventează, la supărare, un personaj și publică drept ultim articol scrisoarea acestuia de protest, prin care amenință că se va arunca de pe acoperiș în ziua de Crăciun.
În mod neașteptat, năstrușnicia ia amploare, interesul publicului sporind de la ediție la ediție. Pentru că, în goana după bani, reporterița (Barbara Stanwyck) și patronul ziarului întrețin mitul protestatarului, făcând chiar casting pentru rol. Acesta este câștigat de un fost jucător de baseball (Gary Cooper) care nu-și prea găsește rostul în afara sportului, nădăjduind să revină, cumva, în prim plan.
Dincolo de eleganța și chimia evidentă dintre personaje, filmul păcătuiește prin liniaritate. Personajul colectiv, mulțimea, este mai mult decât previzibil, iar săritura în gol a personajului public inventat se amână sub imperiul neostoit al dragostei. Totul e frumos în lume, iubește-ți cățelul, vecinul, aproapele, șeful de ziar și politicianul de proximitate.
Cu toate acestea, filmul abordează teme cât se poate de actuale, precum manipularea prin mass media, libertatea de exprimare, controlul banilor în presa scrisă etc. Asistând la traiectoria meteorică a unui posibil model public inventat, cum e acest John Doe, nu poți să nu te întrebi dacă simboluri noi ale regenerării morale globale, precum Greta Thunberg, nu sunt și ele prefabricate. Întreb, nu dau cu parul, căci verificarea și dubitația sunt ză mazăr en ză fazăr of ză… mă rog… free spech… liberté, egalité, alea alea.
Barbara Stanwyck:
Gary Cooper:
Ciprian Baciu 