Despre proza scurtă #2

1) Unfriend, Diana Bădica, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, 2018

Începutul te face, instant, să rezonezi cu generația 30+, ușor îngrijorată de modul în care părinții se raportează la noile, pentru ei, binefaceri ale rețelelor sociale. Deși amintirile se dezvoltă într-o aparantă rememorare virtuală bonomă, certurile violente dintre părinții personajului principal (textul se dorește unul autobiografic) rup cu brutalitate curgerea firească a narațiunii. Fierul de călcat, lichidul de frână, invectivele sau plecările tatălui se transformă în tot atâtea surse de spaimă, din pricina potențialului letal, augmentate până la limita suportabilității de mintea unei fete nevoită să asiste la scene de violență domestică.

Dramatismul povestirii crește atunci când ura tatălui se răsfrânge și asupra copilului. Tremuram. Îi auzeam comentând, certând-o pe mama pentru cum m-a educat, spunându-i că o curvă proastă nu putea să crească decât altă curvă proastă. Nu vorbisem niciodată cu tata despre viața mea amoroasă și nici curvă nu eram. (p. 16) Finalul, deși abrupt, închide simetric textul destul de scurt, prin reîntoarcerea la exasperantele beneficii otrăvite ale rețelelor sociale, alături de interacțiunea lor găunoasă, inclusiv în cuprinderea relațiilor virtuale de familie.

2) Cuiburi, Lavinia Braniște, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, 2018

O povestire figurativă, care sacrifică, însă, ritmul narativ în favoarea profunzimii conferită personajelor prin ilustrarea detaliată a reacțiilor acesta în fața provocărilor domestice sau a rememorării. Este vorba despre două vecine (una la limita sărăciei, crescând doi copii cu probleme, cealaltă pierdută în reveriile ermetice ale casei, cu pături și covoare prăfuite, roase de molii – de aici și titlul, inspirat, al povestirii).

Finalul părea să ofere mai mult, însă, probabil datorită lipsei tensiunii dramatice (personajele sunt statice, împăcate cu felul lor de a fi, resemnate), am rămas doar cu senzația unei înșiruiri plate de imagini.

3) Zilele după Oreste, Vitalie Ciobanu, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, 2018

Personajul principal, un refugiat economic, este introdus printr-o abilă tehnică a aglomerării elementelor de recuzită: În fiecare dimineață, la 8, Oreste obișnuia să deschidă ghereta sa cu lucruri vechi, adunate din te miri ce cotloane ale orășelului în care locuia: clondire, patefoane, lămpi de gaz, porțelanuri recondiționate, obiecte de veselă argintată ieșite din modă, rame de tablouri incrustate, păstrând încă amintirea pânzelor dispărute (…) (p. 29).

Similar povestirii Laviniei Braniște, autorul face semnificative concesii tensiunii narative în favoarea explorării profunzimilor personajului, care sintetizează condiția imigrantului inadecvat, camuflat în frustrările peiorative ale unui intelectual inadaptat. Dintre toate considerațiile cu iz istoric, filosofic sau sociologic, cel puțin pentru mine a ieșit în evidență perspectiva amară despre raportarea Occidentului la esteuropeni: Au descoperit niște rude sărace, care le dau prilejul să-și demonstreze cât de buni sunt. (…) Mâine se vor înțelege iarăși cu rușii și se vor scutura de noi ca de niște ploșnițe!  (p. 31,32)

4) Ceață (making of), Augustin Cupșa, 16 prozatori de azi, Ed. Humanitas, 2018

Personajul principal rememorează zilele petrecute în Anglia cu iubita, Sim, în timpul realizării unei scene domestice, pe un platou de fimare plasat într-un decor rural, cu versanți încărcați de ceață și avioane ce zboară deranjant în proximitate.

Textul, cu început ambiguu, este evocativ și, dincolo de anumite tipologii de personaje, reliefate cu abilitate, răsare criza vârstei de mijloc, deghizată în implacabila futilitate a vieții ori în lipsa de consistență a sentimentului erotic: După câteva luni de stat împreună, vezi în ochii ei că o cam amărăști. Sau te cari, sau o lași să se ducă. Fără ceartă, fără aiureli. La un moment dat, după multă vreme, dacă se întâmplă să se amețească, te sună noaptea târziu și închide fără să-ți zică nimic. Pe scurt, o fată care găsește câte ceva bun în fiecare din lucrurile inutile, care vin la pachet cu lumea asta, inutilă și ea. (p. 79)

Rememorările nu oferă soluții de ieșire din impasul acesta existențialist peren, pentru că orice încercare de eludare a vălului depersonalizat al zahariselii (în dragoste sau aiurea) ar produce efecte stridente și artificiale similare aparatelor care împroașcă șarje de ceață sintetică peste niște văi care au secat de la o vreme. Vezi cum încet-încet se strică zâmbetul unei fete care-și dorește din toată inima să se strecoare prin viață zâmbind. (p. 84)

5) The Arms of the Gods, Ovidiu Bufnilă, Scifijournal.org

Un text publicat inițial în 2005 în limba română (Armele zeilor), apărut în SciFiJournal în traducerea lui Cătălin Badea-Gheracostea, dens, imaginativ, încărcat de concepte, încadrabil în genul science fantasy.

Un prinț muribund, eșuat pe o plajă insulară, așteaptă ajutorul. Se perindă prin apropiere alaiuri nemiloase de personaje-stereotip, de la bețivi de tavernă, până la călugări sau fecioare pângărite de harem. Textul, pe cât de scurt, pe atât de bogat în semnificații, ascunde însă o capcană, pentru că modelele prefabricate la care autorul apelează în creionarea personajelor ne conduc în scurt timp către alte dimensiuni ontologice, similare filosofiei-teatru din Așa grăit-a Zarathustra. Căci atunci când omul își atinge limitele de explorare, după cum postula profetul nebun al postmodernismului, nu ne mai rămâne decât jocul. Mai mult sau mai puțin digital.

6) Zeitgeber, Greg Egan, Tor.com

Tor publică de o bună bucată de vreme tot mai mult Science-Fiction ecologist sau existențial, iar textul de față nu face excepție. În povestirea aceasta avem de-a face cu o familie obișnuită, mama (Laura), tata (Sam) și copilul (Emma), care-și vede ritmul de viață bulversat de o afecțiune care cuprinde, încetul cu încetul, toată planeta. Nu este vorba de un virus apocaliptic, ci de un soi de infecție, lansată de niște anarhiști, care dă peste cap rutina somnului. În familia noastră, afectată este micuța, care-și consumă nopțile imediat după masa de prânz (cu vreo două ore înaintea terminării orelor de școală), diminețile întâmplându-i-se undeva pe la 3-4 noaptea.

Tatăl, profesor, este mai receptiv la nevoile Laurei decât mama, nevoită să-și ia un job de-acasă, pentru a face față modificărilor haotice de program. Întreaga societate se contorsionează sub efectele perfide ale bolii; apar accidente de muncă, coliziuni de trenuri și de avioane, decese cu nemiluita, cauzate de accidente, o recesiune severă a economiei globale. Efectele în lanț sunt surprinse aproape didactic de autor.

Nefirescul situației pare a se reglementa odată cu identificarea vinovaților și cu descoperirea unui așa-zis antidot. Complexitatea povestirii este augmentată de faptul că efectele secundare creează mai mult rău decât bine, iar fetița refuză, cu încăpățânare, să revină la un ritm care i se pare artificial, impus cu de-a sila.

Finalul este unul optimist, în care chestionarea argumentată a autorității se îmbină cu tonul caustic, lacunar, al fetiței, care nu este dispusă a suporta la nesfârșit disfuncționalitățile unui sistem de organizare al societății, școlii sau familiei, care nu-i răspunde direct, aplicat și imediat, la nevoi. O povestire care lansează multe semne de întrebare asupra cărămizilor pe care este construită societatea, unele atât de vechi și atât de bine înfipte în mentalul colectiv încât scapă oricăror exerciții dubitative.

Notă: poza reprezintă un print-screen din Numele trandafirului, ecranizarea superbului roman al lui Umberto Eco, în regia lui Jean-Jacques Annaud.