Home

Am început să mă uită la această creație recentă distribuită de Netflix cu așteptări minime pentru un film cu mafioți, mai ales pentru că văzusem înainte Donnie Brasco, și nu credeam că performanța lui Al Pacino, Johnny Depp și Michael Madsen poate fi rivalizată în vreun fel de cea a lui Matthew McConaughey, Colin Farrell și Hugh Grant. Ei bine, poate că m-am înșelat: The Gentlemen este un film neașteptat de bun, care mi-a plăcut dintr-o sumedenie de motive, dintre care amintesc:

  1. Nonlinearitatea narativă: găselnița asta nu iese bine oricui și este greu în momentul de față să eviți clișeele cu flash forward sau să menții bine articulat și sub control firul narativ, chiar dacă succesiunea evenimentelor trebuie recompusă de spectatori din bucățele sau indicii, ori frânturi de circumstanțe. Cu toate acestea, lui Guy Ritchie îi iese de minune: povestea se lasă devoalată destul de lent, fapt care o face din ce în ce mai interesantă pe măsură ce pui cap la cap toate detaliile. Pretextul îl reprezintă o vizită nocturnă a unui detectiv particular, Fletcher (Hugh Grant), în casa adjunctului, Raymond, care se vede nevoit să apere interesele șefului cel mare, Michael (Matthew McConaughey), fără a ceda în calea șantajului. Fletcher reconstituie până în cele mai mici amănunte ițele unei tranzacții de 400.000.000 de dolari între Michael, care dorește să se retragă din afaceri și un prieten relativ apropiat, baron din umbră al combinațiilor de tot felul, la limita legalității.
  2. Moralitatea situațională și dilemele etice ale personajelor: similar intrigii din The Godfather, Michael are o repulsie instinctivă pentru droguri, în forma celor de mare risc, care distrug vieți. Acest lucru nu îl oprește, însă, a-și dezvolta afacerea în jurul marijuanei, care nu asigură dependență și poate fi consumată ca drog ușor. Michael este conștient că încalcă legea, însă deciziile sale se învârt în jurul dorinței reale de a face cât mai puțin rău. Inclusiv vărsarea de sânge, când este nevoit să apeleze la ea, îl afectează profund. Toate aceste nuanțe dau profunzime personajului principal și credibilitate tuturor acțiunilor sale. Atunci când o bandă de foști deținuți îi devastează, la comandă, una dintre fermele de iarbă, cel care poartă grija acestora în vederea reintegrării sociale, Antrenorul (Colin Farrell), se prezintă la adjunct cerându-și scuze într-o manieră antologică pentru filmele cu gangsteri, oferindu-și cuvântul, loialitatea, priceperea și serviciile (cam nonconformiste, însă extrem de eficiente, după cum vom constata pe parcurs) în vederea achitării datoriei pentru deranjul produs, cu condiția ca băieții, pentru care el își asumă răspunderea, să fie lăsați în pace. Dilemele Antrenorului sunt, de asemenea, morale, când serviciile oferite în compensație ating sau depășesc limita legalității. Avem parte, așadar, de personaje complexe, cu adâncime în ceea ce privește introspecția și analiza consecințelor propriilor acțiuni, credibile în modul în care interacționează și reacționează, fapt care, evident, sporește considerabil valoarea filmului.
  3. Ideea de afaceri: un scenariu cu băieți răi are întotdeauna succes dacă modul în care își planifică și organizează sursele ilicite de bani este original sau cu implicații neașteptate. Cel mai îndemână exemplu care îmi vine în minte este din Breaking Bad, unde, în sezonul final, cel doi asociați, Walter White și Jesse Pinkman, produc metamfetamină în locații aleatorii în orașul Albuquerque, la adăpostul unei firme care face dezinsecții; astfel, perioada dezinfectării este mai mare cu o zi (în care White și Pinkman instalează echipamentele, fabrică drogurile și strâng jucăriile), fapt care nu are cum să dea cuiva de bănuit, casele, marcate, oricum, la vedere, pentru dezinsecție generală, fiind evitate de toată lumea. Într-o manieră oarecum similară, Michael profită de nevoile unor aristocrați britanici decrepiți de a-și menține și întreține proprietățile, aceștia fiind, astfel, în foame continuă de bani. Ei își pun la dispoziție terenurile, unde Michael amplasează ferme subterane pentru marijuana.
  4. Umorul negru: bine și atent dozat, produce efecte maxime atunci când este inserat, cu pipeta. O să dau un singur exemplu, prin dojana pe care Michael i-o face adjunctului Raymond, atunci când acesta raportează o succesiune de morți neașteptate, care ar fi trebuit evitate, cu victime ce se accidentează prin cădere de la balcon sau de pe pod. Michael, nemulțumit, îi recomandă lui Raymond să investească în parașute. Evident, replicile trebuie gustate direct, în engleză (mai ales că, în română, exemplul meu poate căpăta conotații neintenționate și, ca orice banc sau poantă povestită, riscă să-și piardă mult din savoare).
  5. Jocul actoricesc: nu sunt în măsură să afirm că tripleta McCounaghey, Farrell, Grant se ridică la înălțimea actorilor din Donnie Brasco (nu întâmplător am ales să compar The Gentlemen cu un film mai aproape de muritori – o altă tripletă, cea din GoodFellas – Liotta, de Niro, Pesci – respiră, oricum, aerul rarefiat al Olimpului cinematografic, la care filmele normale nu ajung oricum și oricând), însă împreună fac o treabă memorabilă. The Gentlemen este un film pe care o să-l revăd, atât din pricina poantelor, cât și pentru plăcerea reconstituirii unui puzzle cu mafioți, dar mai ales pentru actori. Aceștia joacă cu stil, atât în roluri-mănușă, cum este cel al rafinatului Michael, dar și în ipostaze nonconformiste, precum cea a Antrenorului, un tip cu trening, care își poartă cu mândrie șapca și accentul irlandez până și în cele mai tensionate situații.

Sursă foto: Variety.com

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s