Filmul defilează promițător pe platforma TV5Monde, la capitolul Classiques du cinéma. Regizat în 1960 de Jaques Doniol-Valcroze, beneficiază de coloana sonoră în compoziția lui Serge Gainsbourg, construită în jurul unei piese cu același titlu. Acestea au fost motive suficiente, alături de Michel Galabru în distribuție (șeful legendarilor jandarmi din Saint-Tropez), pentru a vedea un film de calitate, îmi spuneam.
Deși părea o combinație de comedie dramatică și mistery thriller, trebuie să recunosc, din start, că mi-a înșelat un pic așteptările. Intriga este construită în jurul unui castel, lăsat moștenire de o matroană urmașilor, care, fie veri, fie frați (nu este foarte clar), nu se prea cunosc între ei (motivele, la fel de obscure). În fine, distingem un cuplu (Séraphine și Robert) – aflați într-o relație deschisă, aceștia își propun să facă totul pentru a obține partea cea mai mare a moștenirii. Astfel, Robert se dă drept altcineva, iar Séraphine își propune să seducă pe nimeni altul decât executorul testamentar, un anume Miguel, fost iubit al Milénei, sora lui Séraphine.
Cuplurile nu rezistă prea mult, se fac și se desfac la comandă, atenția deplasându-se, pe parcursul filmului, dinspre miza moștenirii imobiliare către un comic de situații destul de subțire, derivat, teoretic, din schimbările de dispoziție amoroasă ale personajelor. Ca lucrurile să devină și mai complicate, în ecuație intervine și o fată de casă, Prudence, care se îndrăgostește de uzurpatorul Robert, făcându-i astfel în ciudă majordomului, César. Acesta din urmă ține morțiș să o ia de nevastă, fugărind-o, la un moment dat, prin tot castelul.
Ce mi-a plăcut? Atmosfera de vacanță, vreme și timpuri lejere, lipsite de griji.
Fig 1 – Lejer
Fig 2 – Conversații
A fost, de asemenea, binevenită dinamica personajelor, care se repliază pe măsură ce deziluzia iubirilor pierdute amenință întunecarea unui orizont, de altfel, senin. În cele din urmă se formează trei cupluri, Séraphine – Miguel, Miléna – Robert și Prudence – César. Amorezii dansează pe terasele interminabile ale castelului, inventând tot soiul de elaborate jocuri de seducție (în cazul moștenitorilor) sau se fugăresc până la exasperare (servitorii). Scenele cu alergături pe lângă balustrade masive mi-au plăcut cel mai mult, pentru că Michel Galabru reușește să fie ridicol într-un mod solemn – nimic deosebit, ați putea spune, față de ceea ce știm din legendara serie a Jandarmilor, însă mărturisesc că nu mă voi sătura niciodată de grimasele sale. Gagul capătă și mici impulsuri erotice prin faptul că majordomul reușește să o dezbrace, treptat, pe Prudence, pe măsură ce își desăvârșește opera de urmărire prin castel.
Fig 3 – Solemnă seducție
Filmul are și o morală, minune mare, prin aceea că e bine să nu te joci cu iubirile neîmplinite, că te arzi. Séraphine își dorește amantul înapoi, dar mai bine nu dau spoiler, că poate sunt, totuși doritori să-l vizioneze până la capăt. Deși nu-l recomand decât fanilor muzicii lui Serge Gainsbourg, al Jandarmilor sau celor pasionați de cinematografia veche franceză.
P.S. Printscreenurile, încețoșate din nefericire, sunt recoltate de pe Youtube, deși lungmetrajul se poate viziona gratuit pe platforma TV5Monde, cu interzis la capturi de ecran. Afișul este al filmului, așa cum apare în platformă; cel puțin acolo am primit, tehnic vorbind, dezlegare. Deci, nu avem probleme de copyright.
Ciprian Baciu 