Volume de poezie #1: o cană de noviciok la bătrânețe, Lena Chilari

Poezia Lenei Chilari este despre obiectivare la limita nebuniei, după cum ne anunță, abrupt și fără menajamente, încă de la primele poeme:

am primit trei trandafiri de la un băiat

pe care nu îl cunosc

și am plâns la iconiță că nu m-am sinucis nici azi (pag. 9)

sau:

bună ziua pentru cei care o să mă considere

isterică&sinucigașă&nedemnă de litere (pag. 10)

Stările poetice sunt recuperate nu doar printr-o privire din afară, ci, mai ales, în maniera dedublării, prin care un alter ego, presupus mai rafinat și stăpân pe sine, capătă densitate existențială sporită. Cu toate acestea procesul transmutării devine un act strict de supraviețuire, supus, așadar, hazardului, ca în orice naufragiu: iar Helena dă cu zarul peste mine (pag. 11). Pentru că volumul de debut al Lenei Chilari este, în opinia mea, un cântec cu și despre naufragii, de felurite calibre. Distingem, așadar:

NAUFRAGIUL FAMILIAL

În descrierea frustă a relațiilor de familie, poeta își asumă o sinceritate autobiografică debordantă, pe care o simți și o validezi dacă ai avut privilegiul să o asculți pe Lena Chilari recitând. Miza volumului, din acest punct de vedere, este uriașă, iar riscurile, pe măsură. Recuzita nu ține de un mizerabilism resemnat, ci de pogorârea ritualică în arenă, acolo unde, citindu-și poemele, tânăra poetă devine un butoiaș atomic, capabilă să-și dreneze emoțional spectatorii. Numiți-o carismă, prezență scenică, simț al dramaticului, talent, oricum ar fi, Lena Chilari te sfredelește cu o privire de asalt, te pune sub reflector și asediu, pentru a se replia sub un zâmbet contagios, degajat, atunci când intensitatea poematică devine anevoie de configurat sau încadrat în spații lirice convenționale.

mă chinuie gândurile unde un tată internat

la spital cu depresie, un geam în care vreau

să sar fiindcă un băiat nu mă iubește precum

îl iubesc, o mamă ce te lovește apoi plânge

și te lovește din nou. căderi cumplite (pag. 33)

Ajungem astfel la:

NAUFRAGIUL EROTIC, declic al întregului volum, care prezintă scurta istorie a unei desincronizări amoroase, petrecută în spațiul închis, crepuscular, al unui cămin studențesc. Renunțările sunt definitive, consumul de energie asociat dezîndrăgostirii, devorator:

nu-mi place să am slăbiciuni față de tine

deși am

(…)

afecțiunea este o haimana care nu mă lasă

să-mi văd liniștită de drum (pag. 68)

Procesul transformării lasă răni camuflate în detașarea specifică unei păsări de pradă, vulnerabilizată prin fatalitatea singurătății cronice:

sunt o femelă cuc

(…)

deschid gura galbenă

și înghit viermii-iubiți (pag. 60)

Rezultatul sincopei sentimentale se propagă implacabil, într-un efect de domino afectiv imposibil de gestionat sau atenuat, contribuind la:

NAUFRAGIUL EXISTENȚIAL

nu dorm nu citesc & nu las pe nimeni să mă iubească

nu răspund la întrebări & nu mă gândesc niciodată

să scriu prima (pag. 37)

Paradisul pierdut este unul otrăvit, radioactiv, amestecat cu negru sovietic de cernobîl (pag. 64). Salvarea se găsește prin recursul la luptă, întruchipată în forma unei escaladări a Edenului, precum o scară ascetică întoarsă, asamblată din trepte ale degenerării, alterării comunitare, ale stricării:

să urci în grădina edenului trebuie să fii singură

sunt oameni și bestii care se vor uita la tine

șopârle și șerpi la picioarele tale goale

sunt flori cărări un soare dogoritor

care te îndeamnă să te așezi pe băncuțele din stânci (pag. 65)

Fuga de propria persoană se îmbină, astfel, cu un soi de repaus și cădere interioară, amărăciunea prăbușirii fiind îndulcită, în anamneză, de burta mare a tatei (pag. 67). Poezia nu reprezintă, așadar, în viziunea Lenei Chilari, o cheie de salvare, pentru că, în stilul frust care o caracterizează în acest volum, ne este prezentat, în toată splendoarea, inclusiv:

NAUFRAGIUL ARTISTIC

(…) tocmai am fost înjosită de un poet

moldovean și cel mai rău este că

mi-a plăcut

că doar suntem învățate să orgasmăm la

înjosiri&umilințe&bătăi&sute de flori a doua zi

– ce drăguță ești când ești vânătă și plânsă (pag. 76)

Melanjul acesta de eșecuri în serie, de căderi, ridicări, iar căderi, de prăbușiri recuperate ritualic în lupte până la epuizare cu sinele, sintetizează astfel un alt tip de avarie, și anume:

NAUFRAGIUL IDENTITAR

sunt bulgară de sud

moldoveancă din nord

româncă în talpă

rusoaică în creștet (pag. 69)

Compozitul etnic nu face decât să alimenteze starea de confuzie, întreținută pe tot parcursul volumului de comentarii acide la adresa realităților geopolitice. Nemulțumirea nu se manifestă, însă, ca o formă ostentativă de capitulare, pentru că, într-un final, luptătoare neobosită, poeta ne atenționează că:

am să mă ridic din acest pat

și o să-mi onorez țara (pag. 69)

Supraviețuirea apare astfel ca o datorie morală, în care naufragiul identitar este strâns legat de cel familial și cel existențial. Lena Chilari nu dorește și nu-și propune să ofere pansamente sau formule magice de scăpare. Stările de luptă perpetuă sau de revoltă sunt mai degrabă mecanisme defensive identificate instinctual, precum arta de a-ți dezmierda sinele în feluri mai mult sau mai puțin vinovate, subordonate călătoriei inițiatice propusă de Lena Chilari cu scopul unei binecuvântate uitări de sine:

ce-ar fi dacă ți-aș șopti iubirea

în gaura urechii stângi

și-aș astupa-o cu vârful

limbii mele româno-rusești

houllebecq spune că ura

trebuie zdrobită în țeasta

unui motan în timp ce

te masturbezi frenetic (pag. 31)

În final, uitarea sau pierderea identității se realizează împrumutând cuvintele altora, citându-i în formă alterată, estompată, cu intenții estetice absconse. În acest sens, găsesc volumul de debut al Lenei Chilari drept un îndreptar și ghid al plăcerilor care emană, vaporos și obscur, din eroziunea sinelui. Este meritul autoarei că reușește să le scoată, cu efervescența caracteristică, la iveală.

Notă: volumul prezentat este apărut în anul 2020 la Editura Tracus Arte, București