Când am auzit că va conferenția Cristian Tudor Popescu în cadrul StudentFest, mă așteptam la o expunere de maxim 45 de minute, pe o temă statică, enunțată cât se poate de clar prin titlul aplicat: Rolul religiei în cinematografia comunistă. În schimb, am asistat timp de mai bine de două ore la o călătorie interactivă prin mecanismele mistice și adeseori perfide ale propagandei vizuale. Am fost purtați prin contextul istoric al ceaușismului feroce din anii ’70, ca să putem înțelege cum Sergiu Nicolaescu, într-o odă mesianică precum lungmetrajul Zile fierbinți, l-a putut identifica în termeni propagandistici pe Stejarul din Scornicești drept Dumnezeu întrupat. A urmat o secvență din Oglinda lui Andrei Tarkovski, prin care ni s-a demonstrat că stârnirea sentimentului metafizic se poate face inclusiv numai prin mijloace ale realismului. Finalul ne-a adus identificarea unor structuri simbolice de cod în pelicula lui Cristian Mungiu, După dealuri.
Întotdeauna am admirat creațiile literare care îți oferă o adevărată istorie în doar câteva cuvinte, versuri, propoziții. Personaje care te invită să le descoperi prin două-trei replici condensate sau întregi istorii pe care creierul tău le compune în jurul câtorva repere narative dense și pline de semnificații. În acest context analizarea filmului După dealuri s-a dovedit un exercițiu salutar și deosebit de valoros.
Seminarul lui Cristian Tudor Popescu a fost o încântare și, recunosc, m-am lăsat sedus nu atât de erudiția lui cinematografică, cât de pasiunea cu care a dezvoltat fiecare idee. Se spune că CTP-ul nu zâmbește. Nimic mai fals. Când vine vorba de artă, până și cea mai încrâncenată căutătură se poate transfigura într-un zâmbet înfloritor și roditor. A fost cazul acestui seminar, pentru mine fiind unul dintre cele mai interesante evenimente din cadrul tuturor edițiilor de StudentFest la care am participat.
Ciprian Baciu 