Nu credeam să apuc ziua în care să văd o variantă franțuzească pentru Pulp Fiction. Francezii nu sunt prea sângeroși de felul lor prin filme (cred că sunt singurii care au făcut comedii dramatice despre Al Doilea Război Mondial), însă când îi lovește pofta de bulion, explorează până la capăt toate implicațiile, aducând în ecuație și nuanțe grotești, precum copiii-canibali pe care i-am întâlnit ieri la proiecția filmului Ma Loute, în regia lui Bruno Dumont.
Disparițiile misterioase sau iubirea dintre un băiat pescar și copila unor industriași degenerați sunt doar pretexte pentru o alegorie al cărei sens și spirit nu m-au prins, nenorocitul de mine. Cel puțin, regizorul este cinstit de la bun început, presărând la tot pasul indicii asupra perspectivei simbolice, prin detectivul supraponderal, burghezul cu gesturi caricaturizate sau mătușa plină de istericale și snobism teatral.
Acțiunea se petrece în anul 1910, pe o plajă uitată de lume, iar frumusețea imaginilor, suprapusă cu inconsistența personajelor, face filmul să fie atât de straniu. Ruperile neașteptate de ritm sau acțiunea stridentă, alternată cu cadre lungi ale peisajului marin, mi-au creat o senzație bizară de confuzie. Apar elemente care te conduc spre chei greșite de interpretare, cum este epava unei corăbii eșuată inexplicabil sau Billie, iubita băiatului pescar, ce are o identitate incertă, se îmbracă băiețește, apoi se deghizează în fată, ca și cum ar fi băiat, iar intriga se încurcă și se complică până când nu mai înțelegi nimic.
Burgheza superficială se transformă într-un avatar al Fecioarei Maria, teofanie ce levitează deasupra mării, iar detectivul obez devine asemenea unui balon de aer cald; am avut plăcerea să regăsesc imaginea celui care plutește pe țărm legat cu frânghie de picior, reconstruită într-un mod neașteptat, diferit față de cea regăsită în Miss Peregrine’s Home For Peculiar Children:
Din păcate nu am găsit pe net nicio captură cu detectivul zburător, dar și aceasta e interesantă:
Finalul nu are nicio miză și nici nu mai contează, firul epic se dizolvă în sensul profund sau abstract al semnificațiilor lirice. Am văzut multă lume dezamăgită de absența unui deznodământ care să pară coerent în The Cloud Atlas al fraților (mă rog, surorilor, de acum) Wachowski și nu le înțelegeam obiecțiile, pentru că mă lăsasem cu totul vrăjit de frumusețea ideilor și nu mi-a mai păsat de administrarea interacțiunii între personaje și de cele șase povestiri care se derulează simultan pe ecran. Cu toate acestea, deși sensul narativ e administrat cu intenționată neglijență și în Ma Loute, aici nu am putut trece peste cazanele de bulion și copiii-canibali, ca să mă pot scufunda și abandona cu totul în frumusețea sepulcrală a unui film luminos ca prezentare artistică, însă plin de capcane, straniu și tenebros precum un vis care alternează experiențe similare extazului mistic cu abandonarea și absurdul aneantizării.
Ma Loute a fost proiectat în seara de vineri, 04 noiembrie 2016, în cadrul celei de-a XX-a ediții a Festivalului Filmului Francez, în Aula Magna a Universității de Vest Timișoara. Înainte am văzut și Willy I, în regia fraților Boukherma (ce dezamăgire că nu au fost prezenți!), iar din punctul meu de vedere seara de vineri a fost definită de crime, canibalism, transsexuali și suicid. După asemenea hrană tare, cred c-o s-o las mai ușor cu filmele de Cannes (Ma Loute face parte din selecția oficială a Festivalului pentru 2016) și am să mă refugiez în SF-urile mele mai ușor de digerat. În toamna asta ne așteaptă:
- Doctor Strange (Marvel, supereroi) cu Benedict Cumberbatch
- Arrival (extraterestrial first contact) cu Amy Adams, Forest Whitaker
- Assassin’s Creed (game based fantasy) cu Michael Fassbender
- Fantastic Beasts and Where to Find Them (urban fantasy – Harry Potter universe) cu Eddy Redmaine
- Star Wars Rogue One (cireașa de pe tort, de Crăciun!) cu Felicity Jones, Forest Whitaker
Delicios!
Ciprian Baciu 