Home

Am dat prima oară peste Cronicile Malazane de Steven Erikson într-un articol laudativ din Tor.com, autorul vorbea despre o comunitate de milioane de fani, despre citiri și recitiri, despre o lume închegată în peste zece romane, cărămizi care-ar face invidios orice scriitor prolific și care descurajează majoritatea neofiților ce bat librăriile în căutarea următorului titlu captivant. Pentru că îți trebuie o doză de inconștiență să te apuci de câte o cărămidă care nu are sfârșit, să te atașezi de personajul X, care va mai răsări abia în a cincea carte a celei de-a șaptea serii, sau de personajul Y, care nu găsește formula fericirii decât în al șaptelea volum al celei de-a treia continuări; mai bine te lași păgubaș încă de la început, de aceea s-a inventat proza scurtă, să ofere uneori și premii de consolare celor ce se rătăcesc în labirintul de urmări la reeditări, din care se compune astăzi în mare parte meniul de creații literare Fantasy.

La scurt timp după articolul buclucaș din Tor, am bătut palma cu piretenul meu librar, am luat acasă prima cărămidă a Cronicilor Malazane, Grădinile Lunii și era să dau cu ea de toți pereții, după primele cincizeci de pagini. Greșelilor de redactare (cu totul nefirești pentru acea Editură Nemira pentru care făcusem un cult în adolescență) li se suprapuneau niște grosolănii stilistice greu de digerat, poate și pentru că lectura venea după Cavalerii Teutoni ai lui Sienkiewicz și e greu după Champions League să te delectezi cu aventurile Forestei Fălticeni vs AC Recaș-nu-e-Poli, oricât de mult entuziasm și îngăduință ar fi la mijloc.

Primele cincizeci de pagini, așadar, dincolo de erori în redactare, construcție stilistică, cacofonii ale traducătorului, ofereau un amalgam de lupte între personaje fără verosimilitate, se plezneau vrăjitorii între ei de parcă aterizasem într-un Dungeon de World of Warcraft. Greu de asimilat astfel de perspective, după ce, în toate cele cinci volume ale de-acum celebrei Cântec de Gheață și Foc, George R. R. Martin creionează timid doar doi vrăjitori (Melisandre și Thoros din Mir), și aceștia mai mult preoți, iar Robin Hobb, în Trilogia Asasinului nu apelează deloc la magie, monarhii Farseer fiind mai degrabă un soi de telepați înzestrați cu telekinezie. Dar… am mers mai departe cu lectura, deoarece aflasem din prezentarea făcută de Tor că Steven Erikson este de profesie arheolog și antropolog, așadar, mi-am zis că n-are sens să mă blochez în lipsa de corporalitate, verosimilitate sau credibilitate a personajelor și să urmăresc mai bine blocurile constitutive ale universului malazan. Și n-am regretat, pentru că acum, la finalul primelor două romane ale seriei, ceea ce începuse ca o plăcere vinovată de maniac al genului SF&F s-a transformat într-o experiență literară inedită și folositoare. De ce?

Lumea malazană este foarte veche, cu rase și civilizații ce se întind pe sute de mii de ani. Parfumul istoric este omniprezent, decorurile medievale sau care trimit la o antichitate târzie inventată sunt credibile, descrise în amănunțime, profilul profesional de arheolog al autorului își face simțită din plin influența.

Intriga e bine administrată, chiar dacă mulțimea personajelor, aflate în continuă mișcare, lupte, apariții și dispariții prin coridoarele de magie imprimă acțiunii generale un ritm pe alocuri obositor. În Grădinile Lunii avem de-a face cu Imperiul Malazan atotputernic, condus din umbră de Împărăteasa uzurpatoare Lassen, ce amenință cele 7 orașe libere, dintre care ultimul rămas în opoziție și cel mai puternic, Darujhistan, rezistă eroic. Acțiunea capătă sens și structură abia în volumul al doilea, Porțile Casei Morților, atunci când o rebeliune apărută într-o zonă semi-pustie, Deșertul Sfânt Raraku, generează un exod al trupelor malazane, cu treizeci de mii de refugiați în grijă, care domină întreg romanul. Confruntările, miza, personajele, hărțuielile, strategiile, luptele individuale sau marile bătălii, ciocnirile între magi, șamani, asasini, logistica deplasărilor, fluviile ce trebuie trecute sub asalt, mișcările de trupe conferă o savoare pseudo-istorică unică.

Romanul al doilea este, așadar, într-o creșteră calitativă majoră, atât la nivelul parcursului narativ, cât și din punct de vedere al administrării conceptelor de rase și civilizații străvechi în care Steven Erikson se lansează fără niciun pic de reverență sau timiditate raportat la titani ai literaturii Fantasy precum Tolkien sau George R.R. Martin, ce dozează inovațiile contraintuitive cu pipeta. Deși personajele abundă în zeci și zeci de mici intrigi colaterale, stilistica pare mai rafinată, decorurile tot mai inspirate, și chiar dacă Erikson reușește performanța să omoare singurele două personaje de care m-am atașat cu adevărat urmărind cu pasiune exodul malazan (nu dau spoiler!), știu de pe-acum că mă voi lansa și către cea de-a treia cărămidă.

Însă nu imediat, momentan voi urma un tratament cu proză scurtă, să-mi revin. Mă așteaptă o colecție de nuvele Amos Oz, începută mai de mult, volumul 8 al antologiilor Gardner Dozois și Charles Bukowski, îi aud numele tot mai des.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s